Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
1 comentariu

Pe 1 decembrie, la sala Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi, soprana Felicia Filip le-a adus gălăţenilor, în premieră, un regal al marii muzici, din care nu au lipsit arii din opere celebre sau nemuritoarele cântece ale poporului român. „Filipissima” a cucerit inimile melomanilor cântând pe scena Covent Garden (Londra), a Operei din Viena, din Moscova sau Dakar. Este deţinătoarea tuturor celor trei premii „Mozart”, motiv pentru care francezii au numit-o „Noua Regină a Traviatei”. La Galaţi a fost însoţită de tenorul şi regizorul de excepţie Cristian Mihăilescu, care în anul 1999 a pus în scenă - la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi - spectacolul „Silvia” de Kalman.

- Doamnă Felicia Filip, bine aţi venit la Galaţi! Întâlnirea cu Domnia Voastră este una mult aşteptată de publicul gălăţean, dar şi de cititorii „Vieţii libere”. Este cântecul o expresie, o stare de a fi a Feliciei Filip?

- Cântecul este o stare umană pe care trebuie să o aibă oricine. Dacă este profesia sa sau nu, omul simte nevoia să cânte; cântă de plăcere şi cântecul frumos, rostit cu dragoste, îl încarcă pe om cu o energie care se cheamă dumnezeiere. Chiar şi un om care nu are voce sau pur şi simplu este afon se trezeşte la un moment dat să cânte cu vocea pe care i-a dat-o Dumnezeu. De exemplu, am avut ocazia să-l ascult cântând pe fratele meu, care este afon, dar care cântă cu atâta pasiune încât nu contează ce auzi, ci contează transformarea pe care o vezi în el. Parcă se mişcă aerul, se întâmplă ceva. Şi la fiecare om, acesta este mirajul şi miracolul. Cântecul este hrană; este un dat dumnezeiesc să ai nevoie de muzică. Plantele, toate vieţuitoarele au nevoie de muzică şi atunci, cu atât mai mult, noi - oamenii - avem nevoie de sunetul şi armonia marii muzici. Cântecul este a doua noastră natură, este felul nostru de a exista, de a respira. Pentru mine, cântecul e viaţa mea.

- Cum a început drumul devenirii marelui cântec care se cheamă Felicia Filip?

- Drumul acesta a început în primul rând în familie, fiindcă, părinţii mei au voci frumoase şi au plăcerea de a cânta. Apoi, sigur au fost primii paşi pe care i-am făcut la şcoală. La şcoala de muzică am fost descoperită de profesori, care m-au îndrumat, m-au iubit, m-au sfătuit şi m-au ajutat să-mi aleg acest drum. Mie mi-a plăcut cântecul şi m-am trezit peste timp la Conservatorul din Bucureşti, Academia „Ciprian Porumbescu” de astăzi. M-am pregătit, am acumulat de la dascăli, de la lume, dar şi de la programa şcolară care, pe atunci, era foarte bună. Toţi aceşti factori au pus acolo unde a trebuit, când şi cât a trebuit. Apoi a venit dorinţa mea de a fi remarcată ca profesionistă la primul concurs...

- ... e vorba de Concursul Internaţional „Mozart”, din anul 1983, unde aţi obţinut trofeul şi Premiul I.

- Da, după primul concurs, din 1983, am revenit acasă cu două premii, nu cu unul. Atunci a fost prima mea ieşire spre Mozart, iar el - generos şi „Soare”, cum este de când există - mi-a întins o mână, mi-a dat un semn că într-adevăr e bine ceea ce fac. Apoi au urmat alte premii...

- Să ne oprim puţin la anul 1993, an care v-a aşezat temeinic şi statornic pe drumul marelui cântec. Atunci, la Toulouse, presa franceză a titrat mare: „Noua Violetă din Traviata este româncă”. Readuceţi puţin în atenţie acel moment.

- Eram la Toulouse, în Franţa, pentru o nouă montare a operei „Traviata” de Verdi. Cealaltă interpretă a rolului Violetei se îmbolnăvise şi într-o după-amiază a anului 1993, pregătindu-mă să merg la plimbare cu soţul meu, a sunat telefonul. O voce de la celălalt capăt al firului m-a întrebat dacă doresc să cânt în acea seară şi am spus ferm „da”. Atunci, am simţit că Dumnezeu mi-a zâmbit... Apoi, încet, încet profesia mea s-a conturat. Anul 1989 a fost cel care mi-a deschis drumul şi atunci am prins trenul care ar fi putut să fie ultima şansă. De atunci, viaţa mea se desfăşoară în tren, în avion, în gări, pe aeroport şi, fireşte, pe scenă. Este viaţa mea, pe care o trăiesc fără niciun efort şi fără niciun sarificiu şi cu multă bucurie. Totul este plin, totul este frumos şi drumul este deschis încă şi din momentul de faţă pare infinit...

- Scena, publicul, ce rol au în viaţa unui artist?

- Să ştiţi că fiecare scenă pe care am păşit a fost o nouă treaptă a devenirii mele artistice. Fie că a fost vorba de un colţ oarecare din lume, fie că a fost vorba de cea mai renumită scenă, pentru mine toate au fost la fel de importante, pentru că întâlnirile cu oamenii, cu publicul, în special, fie că au fost dintr-un loc aparent neimportant, pentru mine au contat în mod egal. Ascultătorii şi iubitorii mei mi-au dat la fel de multe bucurii, iar eu am oferit cu toată dragostea. Să ştiţi că niciodată nu trebuie să te faci că... Tot timpul trebuie să arzi până la capăt. Atunci nu păcăleşti pe nimeni, nici publicul, nici pe tine. Când eşti în faţa publicului, el simte imediat dacă te-ai dăruit cu totul sau dacă ai rezerve. Şi la rândul lui, publicul este un dat foarte important pentru artist, pentru că el este cel care te face să mergi mai departe.   (va urma)

Citit 10044 ori Ultima modificare Marți, 06 Decembrie 2011 22:41

1 comentariu

  • postat de Helmut Lehrer Luni, 12 Decembrie 2011 18:41 Link la comentariu
    0
    1

    Am citit cu mare interes articolele scrise de doamna Maria Stanciu in legatura cu oamenii de exceptie Felicia Filip si Cristian Mihailesacu. Scriu abea astazi, doearece traind in strainatate nu am aflat mai devreme de aceste articole. Doamna Felicia Filip, a carei voce clara si fermecatoare a cucerit zeci de premii, a ramas un om ca mine si ca tine. Asta am putut constata in decursul ultimilor ani, de cand am cunoscut-o, dupa un concert la Frankfurt am Main. Era impreuna cu sotul ei, Cristian Mihailescu, si am baut impreuna cate un pahar cu apa. Au urmat multe alte intalniri - inainte si dupa concerte. Intalniri in Germania, in Italia, in Romania, in Belgia, in Elvetia. Oriunde era un concert a doamnei Felicia Filip si timpul imi permitea o "escala", am facut-o. Pentru a asculta vocea ei de exceptie, dar si pentru a sta de vorba cu oameni deosebiti.
    Doamna Maria Stanciu a reusit sa ne prezinte o imagine foarte aproape realitatii, folosind pentru aceasta magia cuvinetlor. Atat Felicia Filip, cat si Cristian Mihailescu sunt adevarati ambasadori ai Romaniei, al unei culturi foarte bogate, care, in special in zilele de acuma, trebuie mai bine intretinuta. Astfel de oameni reusesc peste hotare sa redea Romaniei imaginea pe care o merita.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.