- Mioara Baciu - „Radical din infinit”/ „Square root from infinity” (Editura "Axis Libri", 2025)
Recenta carte a Mioarei Baciu, bilingvă, „Radical din infinit”/ „Square root from infinity”, tradusă în limba engleză de Brândușa Ilie, cu o grafică remarcabilă a Doinei Talabă și prefața semnată de Daniel Luca, ne surprinde într-un mod aparte printr-un lirism rafinat, profunzime, autenticitate, toate conducând spre desăvârșirea autoarei ca poetă.
Creația sa este plină de sensibilitate, densă în simboluri, presărată cu lumini și umbre; pe un ton cald și meditativ, vorbindu-ne despre vindecare, relații umane, despre timp, fragilitate, frumusețea imperfecțiunii, libertate, eliberarea de trecut, fascinând prin modul cum transformă cuvintele în porți spre care ne cheamă smerit în alte lumi, unde putem descifra o posibilă cale de transformare a ființei umane.
O poezie de un rafinament conceptual deosebit, cerebrală, dar și puternic emoțională este „Radical din infinit”, care dă și titlul volumului, ce împletește limbajul matematic - limbajul absolutului, cu cel liric, pentru a explora teme adânci precum infinitul, cunoașterea, iubirea și condiția umană. Poemul propune o abordare neconvențională a poeziei, o contopire între știință și emoție, între rațiune și simțire, transformând construcții abstracte, lipsite de căldură, într-un instrument de explorare a umanului. Infinitul devine un simbol al necunoscutului interior și cosmic, iar matematica, cu tot caracterul ei exact, este reinterpretată ca un discurs al sufletului. Astfel, poemul transformă ecuațiile în visuri și radicalii în căutări existențiale, fiind o meditație lirico-filosofică în care cuvintele curg ca într-un flux de conștiință atent controlat.
Infinitul metaforic şi rugăciunea
Tema infinitului este centrală, dar nu în sens abstract sau distant, ci unul plin de emoție. Această dualitate, imposibilitatea de a măsura ceva ce poate fi totuși trăit, oferă poeziei o dimensiune metafizică. Versurile vorbesc despre încercarea umană de a atinge sau înțelege ceea ce, prin natura sa, rămâne de neatins, astfel infinitul devine o metaforă pentru iubire, pentru durere, pentru sens.
Un aspect interesant este modul în care autoarea „calculează” poezia: ,,dăm factor comun poezia/ la puterea cea mai mare/ aplicăm proprietatea radicalilor/ de a înmulți un poem cu un alt poem”. Tehnica aceasta creează un efect surprinzător și inovator care amintește de poeții suprarealismului matematic, dar păstrează un ton cald, ușor melancolic și chiar dacă limbajul este tehnic, conținutul este profund uman, exprimând ideea că poezia se regenerează prin contact. Sub platoșa raționalului se ascunde o sensibilitate autentică, versurile dezvăluind fragilitatea umană în fața unei lumi pe care nu o poate îmbrățișa complet. Tentația de a măsura viața vine cu o conștientizare că adevărul iubirii, al durerii sau al poeziei nu se lasă niciodată pe deplin cuantificat. Îmbinarea dintre matematică și metaforă îi conferă poeziei originalitate, iar construcția lirică provoacă cititorul să gândească, dar mai ales să simtă.
Legătura trainică între poetă și cuvânt o regăsim în majoritatea creațiilor: „Sunt”, „Neliniști și vise”, „Cerneală de vânt”, „Fragmente și drumuri” etc. Limbaj simplu, dar plin de simboluri descoperim în textul „Splendoarea clipei”, scris în vers liber, care dă un aer de fluiditate și naturalețe, asemănător cu trecerea clipei. Mesajul nostalgic ne amintește că nu totul poate dura și asta face ca frumusețea clipei să fie cu atât mai prețioasă. Un ton puțin ironic, critic, dar blând se desprinde din „Picioare scurte și minte lungă”, cu temă centrală timpul și felul în care percepția noastră asupra lui poate fi atât limitată, cât și vastă, o combinație paradoxală între restrângere și extindere.
Rugăciunea este un act de căutare a sensului, a alinării în fața timpului și a destinului și nu putea lipsi o poezie închinată ei în această carte, care este o pledoarie pentru lumină, speranță, renaștere și puterea cuvântului ca forță creatoare și salvatoare. Poezia „Rugăciune” explorează relația complexă dintre timp, viață și spiritualitate. Cu un ton solemn, aproape ritualic, cu o bogăție de imagini mistice și simboluri, îmbină filosofia, religia și poezia.
Iubirea şi locul nostru în lume
Cartea Mioarei Baciu ne cheamă insistent să reflectăm asupra locului nostru în lume, asupra echilibrului fragil dintre forțele exterioare și cele interioare și asupra rolului pe care îl joacă în țesătura existenței. „În astă seară”, o poezie minunată, cu imagini puternice și contrastante, care transformă elementele naturale: vântul, copacii, întunericul și lumina în personaje ce trăiesc într-o luptă continuă, iar sunetul pământului este un cântec ce răsună în toate colțurile lumii. Dar nu avem doar o descriere a naturii, ci o reflecție adâncă asupra ciclurilor de viață și moarte, suferință și eroism. Autoarea găsește o conexiune între natura exterioară și conflictele interioare, o unitate între pământ și cer, între suferință și frumusețe, amintindu-ne despre acele momente din viață când suntem la limita rezistenței, când ne confruntăm cu întunericul, dar totodată suntem martorii unei simfonii universale care ne leagă de ceva grandios.
Tema iubirii este frecventă la Mioara Baciu, pentru că ea însăși este iubire. O poezie cu rimă elegantă care dă o mișcare melodioasă este „Scut iernii”, unde iubirea este văzută ca o forță protectoare, o armă defensivă împotriva greutăților viitoare: „Iubirea-mi va renaște printre rânduri/ Și-mi va fi scut în iernile ce vin”. Chiar dacă viața aduce provocări și „vâltori” ale trecutului, prin reflecție, stoicism și iubire, sufletul poate găsi puterea să înfrunte și timpuri reci.
Pentru delicatețea sufletului ei, iubirea nu poate fi decât eternă, așa cum spune în „Totul pentru mine”: „ești lumina dimineții fără sfârșit” sau „Rămâi sculptat în clipe/ pe care nici moartea nu le poate șterge/ Poate acolo, dincolo, vom fi din nou/ întregi.”
Poemul „Umbra vieții”, de o simbolistică aparte, abordează conexiunea a „două inimi legate/ printr-un fir subțire de aur”, o relație profundă dar fragilă, aurul simbolizând prețiozitatea, dar firul este „subțire”, delicat; versurile: „mici crăpături/ ca în tehnica kintsugi”, fiind o aluzie rafinată la arta japoneză de a repara obiecte sparte cu aur, făcând defectele vizibile și valoroase. Acest simbol este central pentru poem: rănile nu sunt ascunse, ci îmbrățișate ca parte a identității.
Poetul care îmblânzește cuvântul
O metaforă puternică pentru renaștere și speranță care apare din durere este o „floare care înflorește dintr-o rană”, o imagine poetică a rezistenței. Simbolul clasic al libertății, „o pasăre care zboară dintr-o colivie deschisă” are o notă interesantă deoarece colivia este deschisă, sugerând că uneori închisoarea este una interioară și evadarea ține de alegerea personală, iar „lăsând în urmă umbra vieții” este o încheiere subtilă, cu o nuanță de eliberare. Umbra poate fi trecutul, suferința, cea care ne-a definit, dar nu ne mai ține în loc. Este genul de text care invită cititorul la reflecție, fără să ofere verdicte, arătând că durerea nu este doar suferință, ci și sursă de creștere și frumusețe, o recunoaștere că am suferit, dar am ales să ne ridicăm, să deschidem larg aripile și să zburăm.
Creația Mioarei Baciu, de o frumusețe inefabilă, ne transportă într-un univers sacru, plin de lumină, diversitate, amintindu-ne și întărindu-ne legăturile cu cerul și pământul, cu oamenii și divinul. Fiecare poezie a sa este o candelă aprinsă în mijlocul unei clipe efemere.
Lumina, simbolul universal al adevărului, cunoașterii, vieții și speranței, este alegerea finală a cuvântului, iar prin aceasta, a poetului și a universului care vibrează prin el.
Lucian Blaga spunea: „Matematicianul este îmblânzitorul ce a domesticit infinitul”, exprimând ideea că, deși infinitul este un concept greu de cuprins, matematica este cea care îl poate îmblânzi, îl poate face accesibil înțelegerii umane. Extrapolând, putem spune că poetul este cel care îmblânzește cuvântul, înnobilându-l chiar prin atribuirea de noi sensuri adesea.
La Mioara Baciu, cheia succesului este că îl respectă, îl botează în propriul sânge, foaia devenindu-i harpă, iar cuvântul alunecă docil pe coarde și, asemenea muzicii, capătă irizări de infinit. Alergând printre „secundele zorite” spre „maluri de timp uitat”, ea inspiră ninsori de cuvinte, convinsă fiind că trupul se va dosi cândva în bezna uitării, dar cuvântul, odată scris, pășește în eternitate.
