Cristi Iacob: „Am furat cu două mâini de la studenţi!”

Cristi Iacob: „Am furat cu două mâini de la studenţi!”
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Actorul Cristi Iacob vorbeşte într-un interviu acordat Vieţii libere despre ce înseamnă pentru el Galaţiul şi cum vede teatrul de astăzi.


- Cum a fost pentru dumneavoastră, ca preşedinte al juriului, ediţia din acest an a Festivalului Studenţesc de Teatru Contemporan?
- Foarte frumoasă şi greu de jurizat. Chiar au fost foarte mişto copiii, am furat cu două mâini de la ei. Că eu sunt blazat şi am senzaţia că-s actor. Nu sunt actor deloc. Îi privesc pe ei cum fac. Sunt vreo câţiva care mi-au dat clasă, parcă s-au născut pe scenă. Iar ei o fac din pură pasiune. Eu o fac remunerat. Şi mi-e ruşine uneori.

- Ce înseamnă Galaţiul?
- Uterul mamei. La mine-n buletin scrie Galaţi, nu am cum să scriu altceva. Am trăit aici primii 18 ani, am mai revenit apoi, oricum, gălăţean voi fi toată viaţa. În armată mi s-a întâmplat un lucru: am văzut că un gălăţean va sări întotdeauna pentru un alt gălăţean. Când eram biban şi au sărit la mine să mă bată doi unguri, nu am nicio treabă cu ungurii, un alt gălăţean m-a apărat. La rândul meu sunt subiectiv când e vorba de gălăţeni.

- Când v-a fost cel mai greu?
- Când a murit mama, în 1996. Atunci mi-am urât meseria. Ştii cum e, când se întâmplă ceva de anvergura asta te doare. Ei bine, durerea mea era dublată, la un moment dat, de un gând absolut îngrozitor: mi-e jenă, dar trebuie să-l spun. Era un gând parazit care îmi spunea: aminteşte-ţi de durerea asta, că poate îţi va folosi în teatru, ca să poţi plânge. Şi m-am urât din tot sufletul. Mi-am urât meseria atunci, pentru că n-am putut să îmi trăiesc durerea pur şi simplu ca un om căruia i-a murit mama. Eram un cvasi-actor, cu ghilimele cât mine de mari, pentru că eu nu mă consider actor şi nu mă voi considera niciodată. Sunt un păcătos nenorocit, întâmplactor… uneori fericit, alteori trist, ca noi toţi: un om.

- Ce contează?
- Tot ce e bazat pe ceva adevărat. Dacă sunt pastişe sau informaţii sau ştiri nu mă interesează. Dacă sunt lucruri spuse din inimă sau trăite, cu ajutorul numai al lui Dumnezeu, atunci mă interesează. Nu au cum să nu te emoţioneze lucrurile reale. Prostiile sunt prostii, doar le dăm noi prea mare importanţă ăstora care ne lovesc, crize, tot felul de lucruri făcute de nişte oameni rău intenţionaţi. Nici măcar vina lor nu e, nu pe ei trebuie să-i blamăm, ci doar răul care-i domină, sărmanii de ei, vai de sufletul lor.

- Cum priviţi spectatorii?
- Mi-aş dori să am milioane de ochi să-i pot vedea.  Pentru că ei se uită doar cu doi ochi la noi, dar cu toată fiinţa. E cel mai mare premiu al unui om care oficiază pe o scenă o chestie. Gândeşte-te că un om îşi pierde două ore din viaţă ca să se uite la tine. Mamă, ce responsabilitate ai, ce-i spui, ce-i arăţi: îţi rupi capul, faci droguri, îi arăţi toate părţile indecente ale corpului tău? Nu cred că-i bine. Sau îl faci să iasă din sală şi să spună: uite că-i primăvară sau o iubesc pe ea, sau îl faci să continue să se mire şi să fie la fel de fericit ca atunci când s-a născut.

Citit 16666 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.