Marian Şerban e un nume care a început să se audă tot mai sonor în lumea caricaturiştilor. Lucrează constant, se exprimă convingător, trimite lucrări la concursurile naţionale şi internaţionale de grafică satirică.
Alături de acuarelă, tempera, tuş, cultivă de câtva timp şi pictura umoristică în ulei. Recunoaşte că în această ultimă tehnică modelul îi este Florian Doru Crihană, care l-a ajutat foarte mult în afirmarea şi evoluţia sa şi pentru care are o deosebită consideraţie.
Nu vrea însă ca influenţa acestuia să-l copleşească, să-i restrângă potenţialul creativ, ci caută să-şi găsească timbrul propriu, să fie el însuşi.
Coordonate biografice
Marian Şerban s-a născut în Iveşti, în 1959. Este absolvent al Universităţii „Dunărea de Jos”, Facultatea de Metalurgie, promoţia 1989.
Încă din gimnaziu a fost preocupat de desen. Îl atrăgeau revistele franţuzeşti cu benzi desenate, pe care le parcurgea cu atenţie şi încerca să-i imite pe graficienii acestora.
În timpul liceului şi apoi ca student a încercat şi tehnica în ulei. A urmat apoi cursurile Şcolii de Arte din Galaţi, unde a studiat cu plasticianul Eugen Holban.
Caricatura şi pictura satirică au început să-l capteze în aşa măsură încât li s-a dedicat cu generozitate. În 2000 a debutat cu desene satirice în „Viaţa liberă”, unde publică şi acum cu regularitate, iar din 2002 a început să trimită lucrări la competiţiile de profil, naţionale şi internaţionale, manifestări la care creaţia sa s-a bucurat de succes şi a fost răsplătită cu mai multe premii şi menţiuni.
În acelaşi timp şi-a organizat două expoziţii personale la Galeria „Umor la etaj” din cadrul redacţiei ziarului „Viaţa liberă” (2004, 2008). Acum pregăteşte o nouă manifestare personală.
Când poanta este exprimată inteligent
„Temele abordate, fie politice, fie sociale - ne spunea artistul într-un dialog - pot să provoace râsul numai dacă sunt bine executate şi dacă poanta este inteligent exprimată. E adevărat că pot fi şi teme în care mesajul să primeze, iar împreună cu poanta să genereze un subiect mai suprarealist, care nu urmăreşte să genereze atât hazul, cât mai degrabă să îndemne la meditaţie, la reflecţie. Personal, în caricatura de presă prefer subiectele sociale sau politice care să binedispună, să înveselească, în timp ce pentru expoziţii prefer teme ironice care îndeamnă mai mult la reflecţie”.
