Într-o recentă vizită la Galaţi, cunoscutul istoric Georgeta Filitti (în centrul fotografiei), din 2007 cercetător principal I la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
- Aţi văzut multe dintre comunităţile româneşti din exil...
- Da, institutul nostru are această facilitate şi de aceea ne ducem, mai ales în Europa. Pentru America am aranjat să ne trimită ei. De pildă, a funcţionat ani de zile la New York o societate, „Iuliu Maniu”, care a avut o arhivă impresionantă. Arhiva a ajuns apoi la noi...
- Ştiam despre o comunitate românească numeroasă la Cleveland...
- Cleveland, sigur că da. Ohio...
- Aţi cunoscut-o pe doamna Mary Leuca (o prietenă culturală a Galaţiului, emigrată la cinci ani în SUA, dar care vorbeşte perfect româneşte)?
- Sigur. Acolo e o comunitate care nu e formată după Al Doilea Război Mondial, e formată în ultimii ani ai secolului XIX şi e legată de plecarea ardelenilor. Aceea a fost o plecare din raţiuni economice. Dar în lumea întreagă există comunităţi româneşti, iar ideea noastră nu e numai de a aduce şi de a pune în evidenţă arhivele, ci şi de a întreţine legături cu ei.
„Unii sunt înrăiţi”...
- Mă întreb de ce nu pot sau de multe ori nu vor să facă lobby pentru noi? Poate nu înţeleg modul nostru de a fi?
- Vă mărturisesc, unii sunt înrăiţi, sunt înduşmăniţi şi între ei şi ne privesc şi pe noi cu suspiciune. În asemenea măsură încât, ducându-mă la Heidelberg în 2007... Heidelberg este oraşul în care ţineam în mod special să fac o conferinţă, pentru că acolo a murit Alexandru Ioan Cuza şi voiam să-l omagiez pe domnitor.
M-am urcat la catedră, am început să vorbesc. Când am coborât, a venit repede cineva la mine: să nu discut cu Cutare! După cinci minute, acel Cutare a venit: să nu discut cu celălalt!
- Poate era vorba despre două emigraţii mari: legionarii şi anticomuniştii...
- E adevărat, dar aproape nu mai ştii care cu cine, este ca în „Ferma animalelor” (basmul politic de George Orwell, n.red.)! Pentru numele lui Dumnezeu, suntem toţi români, hai să încercăm să facem ceva! E foarte greu!
Munchen: o operaţie „teribilă” de salvare!
- E aşa de greu, încât la Fribourg... Fribourgul are o bibliotecă extraordinară, s-a deschis în 1957, este cea mai mare bibliotecă publică românească din afara hotarelor.
Mai are o bibliotrecă impresionantă profesorul de la Urbana University, SUA, care s-a ocupat mult de istoria Transilvaniei, dar cea de la Fribourg este bibliotecă publică.
Şi acum noi, Institutul, am considerat că e necesar să-i ajutăm, să subvenţionăm. Este o subvenţionare la lumina zilei - banii noi îi căpătăm de la Ministerul Culturii, nu vă închipuiţi că ne dorim ca ei să aibă o anume politică. Problema nu se pune în felul acesta!
Iar ajutorul nostru a constat în dorinţa de a le plăti chiria şi de a-i înzestra cu birotică - cu aparatură obişnuită. Nu le-au acceptat! Au spus că se descurcă. Directorul, când s-a anunţat vizita [a spus]: „Sunteţi neocomunişti!”
Nu, nu, nu-i înţeleg! Acelaşi lucru s-a întâmplat la Munchen. Există acolo o bibliotecă extraordinară. Parohul a fost schimbat cu altul, şi el nemaifiind acolo titular, a zis să se-aleagă praful! Schimbarea fusese decizia autorităţilor ecleziastice, pe care noi n-avem voie s-o discutăm.
A plecat parohul şi-a zis: „După mine, potopul - eu iau cărţile astea şi le-arunc!” Ca să nu le-arunce, le-am luat şi le-am adus în ţară. A fost o operaţie de salvare, teribilă!
Mai e o mentalitate distructivă, care nu ne foloseşte. E foarte uşor să arunci anatema: „Ai fost securist”. Fribourgul trebuia să fie un centru de iradiere [culturală], acelaşi lucru cu toate aceste comunităţi.
Ce se întâmpla dacă, la Koln, comunitatea română, puţină, câtă e, nu ne-ar fi anunţat din timp, cu trei săptămâni înainte, ca să se închirieze o sală? Dacă n-ai o sală cu 200 de români care să asculte ceva, cum să lucrezi? Cum se poate face treabă la Frankfurt, la Offenbach, la Hanau?!
- Este şi o lipsă de spaţii mari. Românii din diaspora se întâlnesc mai mult la biserici...
- Se întâlnesc la biserici sau trebuie să închirieze o sală, să plătească, dar e şi foarte multă rea-voinţă! La Stuttgart, iată, este un post de radio românesc foarte activ, foarte frumos... Uite, la Strasbourg, se ţine Ziua Mărţişorului: se mănâncă mititei, dacă nu au instrumentişti pun o bandă şi se încinge o horă şi o periniţă...
- „Sarmaua culturală”, care vine de fapt din Turcia...
- Şi n-are nicio legătură cu spiritualitatea noastră. Şi să ştiţi că şi publicaţiile româneşti suferă, iată de pildă „Căminul românesc” al lui Ştefan Racoviţă de la Geneva e la fel de înduşmănită.
Jos cu Kogălniceanu!
- Unele publicaţii sunt bătrâneşti, scrise în grafia veche...
- În foi de varză, ştiţi?! Iar din ce se întâmplă în ţară, sigur că suntem cu toţii nemulţumiţi, dar trebuie să vezi cât de cât şi ceva pozitiv. Eu de pildă, n-am mai fost de prin ´73 la Galaţi şi vreu să vă spun că am fost încântată de hotelul la care am stat: o cameră curată, caldă, civilizată, cu tot ce trebuie.
Se realizează totuşi nişte lucruri şi mai ales istoricii au datoria asta de a aduce din trecut elemente care se pot coagula spre ceva constructiv.
Ştiţi ce uşor este să critici? Am editat două volume din oratoria lui Kogălniceanu - mi se şi spunea „doamna Kogălniceanu”. Dar pentru că s-a putut tipări pe vremea dictaturii comuniste, „A, ăsta trebuie dat deoparte!”
Să încercăm să fim rezonabili! Şi nu ajunge să ai putere economică pentru a scrie Istorie. Nu dau nume, dar există o Istorie mare, în cinci volume, unul în două părţi, deci şase tomuri uriaşe, dar o istorie teribil de partizană.
Seninătatea încă ne lipseşte. Presa are un rol esenţial în formarea mentalităţii oamenilor.
