* Imobilul cu faţada barocă, pe care flutură drapelul României, nu ar mai fi existat dacă Primăria veneţiană nu ar fi somat statul român să repare clădirea abandonată şi degradată
"Casa Romena di Venezia", aşa este cunoscut de localnici sediul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică. Totul i se datorează lui Nicolae Iorga, care a inaugurat, pe 2 aprilie 1930, Institutul Istorico-Artistic din Veneţia, în trei apartamente cumpărate în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca. La acea vreme, totul era decorat şi mobilat cu sobrietate şi eleganţă, cu minunate covoare româneşti, gravuri şi picturi ale unor artişti români. Nimic din toate acestea nu mai există. Nici imobilul, cu faţada barocă, pe care flutură drapelul României, nu ar mai fi existat dacă Primăria veneţiană nu ar fi somat în 1987 statul român să-l repare, pentru că starea lui avansată de degradare punea în pericol restul clădirilor. Am avut şansa de a trece pragul Casei Române, iar ghid ne-a fost Rudolf Dinu, directorul Institutului Român.
De două ori abandonată
Familia Correr, în palatul căreia statorniceşte Casa Română, era una dintre cele mai nobile din Veneţia, a dat Serenissimei zece procuratori, iar Bisericii Catolice un papă. Vreme de zece ani, până la moartea lui Iorga, Casa Română a găzduit mulţi cercetători români. Din noiembrie 1940, activitatea instituţiei a încetat să mai fie relevantă, iar în timpul războiului a devenit refugiu pentru funcţionari aflaţi în Italia, ba mai mult, comandamentul militar i-a instalat o baterie antiaeriană pe acoperiş. Dacă în ’48 activitatea instituţiei a fost lichidată de regimul comunist, în 1966, tavanele şi pereţii erau pe cale de a se prăbuşi, lipseau ferestrele, pardoselile fuseseră smulse, iar instalaţiile electrice şi sanitare distruse. Primăria din Veneţia a somat ambasada română să rezolve situaţia. Lucrările au demarat în ianuarie ’89, dar tipic româneşte: cu muncitori care habar n-aveau de restaurarea unui imobil de secol al XVI-lea, fără a respecta arhitectura, materialele. Dovadă că s-au apucat să vopsească în alb încadratura de marmură din apartamentul în care a locuit Iorga… Şi asta n-a fost tot, surprinsă aici de Revoluţia din ţară, echipa a fost uitată fără bani, aşa că românii s-au descurcat cum au putut. Abia după aprilie 1990 autorităţile şi-au adus aminte şi au trimis iar o echipă, instituţia fiind reinaugurată pe 2 aprilie 1992.
Ce-a mai rămas
Din mobilierul interbelic nu s-a păstrat nimic. În apartamentul Iorga de la etajul doi au existat candelabre de cristal donate de Banca Naţională, dar azi le ţin locul replici fără valoare. Cu excepţia a cinci piese împrumutate de Muzeul Peleş, dintre care trei din patrimoniul original, perioada Carol I, restul mobilelor vin din fostele vile de protocol ale lui Nicolae Ceauşescu. În schimb, biblioteca imensă a instituţiei numără 14.000 de volume, dintre care un mic fond din perioada Iorga şi mai nou un fond documentar primit de la profesoara Bianca Valota Cavallotti, nepoata lui Iorga. Directorul Rudolf Dinu a subliniat că misiunea fundamentală a Institutului este de cercetare şi formare academică, dar şi de promovarea a culturii române. Clădirea găzduieşte a şaptea serie de bursieri ai statului român care îşi fac aici proiectele de cercetare, pe membrii ICR, dar şi evenimente care promovează cultura şi imaginea valoroasă a României, în Italia.
Mărturii peste timp: “Uşile sunt deschise, să intre lumina”
Directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, conf. univ. dr. Rudolf Dinu, spune că un locaş de cercetare la Veneţia a fost visul lui Nicolae Iorga încă de la prima sa vizită aici. Iorga a fost impresionat nu numai de arhitectura civilizaţiei veneţiene, ci şi de arhiva republicii, unde sunt peste 60 de km liniari de fonduri documentare inedite. Intenţia lui Iorga era de a crea la Veneţia o şcoală de istorici şi critici de artă buni cunoscători ai culturii italiene. De aceea, în acei ani, Casa a fost plină de studenţi şi profesori trimişi din România, dar şi de iluştri savanţi străini. În plus, Nicolae Iorga îşi dorea ca aceştia să ducă în ţară «un pic din Veneţia».
La rândul său istoric, Rudolf Dinu a subliniat că în acei ani România a reuşit performanţa de a avea două instituţii de cercetare şi de cultură în Italia - Şcoala Română (Accademia di Romania) de la Roma şi cea de la Veneţia. “Uşile sunt deschise, să intre lumina”, spunea marele istoric în aprilie 1930. El venea în fiecare an la Veneţia. Şi în fiecare an istoriografia română se îmbunătăţea cu noi izvoare datorită lui Iorga şi colaboratorilor lui, se arată în istoricul de pe site-ul Institutului.
După redeschidere, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia a început să desfăşoare o activitate culturală intensă: expoziţii, concerte, spectacole teatrale, conferinţe, mese rotunde. Iar printre bursieri postuniversitari găzduiţi, de-a lungul vremii, de Institut s-a aflat şi gălăţeanca Adina Plugaru.
