Lucru rarisim este să descoperi, în paginile aceleiaşi cărţi, şi pe tată şi pe fiu: în cazul de faţă poetul autor, cu renume, cu „vechime”, mitralieră de scris poeme şi proze-poem, mai aşezat, mulţumit să fie citit de prieteni (oameni normali, simpli ori complicaţi) dăruiţi cu cărţile lui, să-şi ţină, zilnic (!) rubrica de poezie şi prozopoem în ziar (al nostru; chestie unică!) şi prefaţatorul, tânăr poet, cu mare premiu naţional de debut de carte, mai cunoscut locuitorilor electronici de pretutindeni decât prietenilor care îl citesc la cenaclul cel mai lung din Istoria Galaţilor, „Noduri şi Semne”, sfat fiinţat după stingerea lui Nichita, chiar în casa tatălui poet, Ion Zimbru.
În volumul de faţă, „Trecutul timpului prezent”, Editura Sfera - Bârlad, 2013, Zimbru este prefaţat chiar de fiul său, Alexandru Maria. Ambii poeţi semnează cu pseudonim literar, nu vă bateţi deci capul cu nepotrivirea de nume - se potrivesc, iată, la litere! „Sigur că da!” - este titlul prefeţei despre cel ce „ajunge, încet-încet şi într-adevăr, un galactic al poeziei gălăţene”. Poezia, spune prefaţatorul, este „un fel de-a încerca natura umană cu degetul”, iar Zimbru „încearcă şi, de cele mai multe ori, reuşeşte”. Alexandru recunoaşte că nu îi convin unele reprezentări - deh, cei doi au stiluri apropiate precum apa cu uleiul („Poate că eu sunt fiul tastaturii şi el fiul peniţei.”) -, dar „Zimbru Este”!
Să-l lăsăm însă chiar pe Zimbru să vorbească despre Zimbru, prin versuri precum: „Cuvintele mele pe cine regretă/ când lumea dansează în raiuri precare/ şi-şi scrie iubirea măruntă cu cretă/ pe ziduri, pe zgomot, pe ape murdare?” Ori: „Satul meu cu cinci biserici, trei fântâni şi două case/ îşi dă sufletul (întruna) printre resturi temporale…/ stă pe deal, se uită-n zare şi nu vrea să mă mai lase,/ dacă vin, să plec (întruna) din des/cânturile sale”. Sau: „Şi am să-mi fac o cruce mare/ din creştet până la picioare…/ să zică, cine-o vrea să zică:/ ce cruce!… trebuia mai mică!…/ dar cine, oare, să-l îndemne/ să iroseasc-atâtea lemne/ bune de garduri şi de care?” Sau: „! Matria mea şade în istorie cu demiurgul de mână/ prin ograda mea se află cărarea mea cea mai scurtă”. Ori: „Bună dimineaţa, toamna mea de iarnă,/ toamna mea de vară, toamna mea de tot, / toamna mea de toate… uite (pe lucarnă)/ ghearele luminii zgârie şi-şi rod/ (una câte una) propriile raze…”.
Da´ de ce să vorbesc eu despre poet? Să vorbească mai bine chiar poezia sa!
