Stela Iorga se tot pune cu lumea. Cu lumea întreagă! Poeta (profesoară, traducătoare, opt cărţi publicate, premii lierare naţionale) luptă cu pumnii cuvintelor într-o lume cu tunuri, microfoane, cuşti şi bani. Aş parafraza titlul unui film, prin „Şi moartea se împuşcă, nu-i aşa?”.
Autoarea puternicelor volume de versuri „Coffin Blues” sau „A doua întoarcere din Nam” (o expresie flower power mai întunecată) se aliniază şi dragostei, şi morţii. O recunoşti „din prima” pe Stela Iorga şi în volumul de versuri „à deauville”, scos în ediţie print, dar şi electronică, la Editura eLiteratura Bucureşti, 2013, dar un val de tandreţe… franţuzească, un pic impresionistă (de altfel, şi coperta este un fragment dintr-o pânză semnată de Monet, chiar tabloul care avea să dea şi numele curentului artistic!), aduce un plus versurilor poetei din trupele speciale ale poeziei.
„Guerrilla” sa literară continuă însă în forţă şi putem exemplifica bogat. Iată de pildă o scenă de Halloween la lumina zilei, coabitare cu Moartea de om obişnuit: „vine într-o zi moartea la mine/ cu dinţi din seminţe de bostan/ cap de dovleac/ şi culori de crizanteme (şi ele evocatoare ale toamnei şi ale morţii, n.a.)/ ce ai vrea tu stela/ anume/ pentru ce te lupţi”? („o vară indiană”). Autoarea foloseşte sunete-instrument: „clinc/ lasă-mă să-ţi cânt/ zice clopoţelul iubirii” (zgomote”). Zgârcenia semnelor de punctuaţie ajută exprimării fără patetisme, de film documentar: „ce adipoasă am devenit/ moale precum puful/ de parcă nu aş exista/ adâncă la pipăit/ de nesfârşit chiar” („totul despre veri indiene”). Neaşteptată alăturare, senzitivă, în „crucea mea este din zile ude” (fără titlu). Şi o dureroasă parabolă a singurătăţii care muşcă din carne: „ trăiesc (sic! - n.a.) un harakiri/ rotat/ fără secondant/ de o viaţă/ numai atât îmi este îngăduit/ eu cu mine.” („à deauville encore une fois”). Cine cunoaşte ce anume face secondantul unui „caz” de harakiri, cum acesta acordă, cu aparentă cruzime, izbăvirea de durerile atroce ale unui lungi agonii, înţelege cuvintele, de altfel simple, fără încărcătură poetică în sine, dar puternice împreună, în imagine şi în simţurile trezite. Singurătatea totală se dizolvă în „globuri de crăciun”: „nimeni nu m-a văzut/ nici eu măcar pe mine/ nu mă văd/ nu am oglinda şi perechea/ în care să mă privesc/ dumnezeul meu este prea sus/ pentru mine/ ca unele globuleţe în pomul de crăciun/ la care ca să ajungi/ trebuie să le spargi.” Este filosofia unei fragile tentative de a se apropia de bucuria care străluceşte… Sau, altă singurătate expusă: „sunt un cântec cu cuvinte potrivit alese/ numai nu are cine să mă cânte/ mi-a murit cântăreţul/ pe vaporul care îl ducea spre ţărmul oceanului (un eu încăpător, enorm! - n.a.) meu.” (superb jocul de cuvinte al titlului: „rău de mare”!). Şi puţin mai tandră, acum în doi: „à deauville/ toată lumea este bolnavă/ de iubirea mea pentru tine”, cu lucrurile de pe plaje „mustind” de poeme de dragoste („vals bolnav I”). Uneori are şi unele durităţi cam exagerate, de pildă „descăpăţânat te uiţi lung la mine/ de parcă m-ai aştepta/ albatrosul (nici Baudelaire n-ar fi avut atâta tupeu! - n.a.) îmi sfârtecă mâna cu care scriu/ o altă poveste de iubire.” („valsul ochilor”). Remarc, în timp ce aleg exemplele, că este în general greu să detaşezi doar o parte din text, fără a părea drept un corp amputat - de aici se simt legături interioare solide ale versurilor, cursivitate, şi nu doar expresii reuşite completate cu ceva „maioneză” poetică, aşa cum mai întâlneşti la alţii… Uite un text foarte puternic, pe care îl citez în întregime („sunetul”): „fac zgomot/ când alunec în lume/ ca sfârâitul unui cuţit scos din flacără/ aruncat în ape/ îmi scriu dragostea/ până şi acolo/ cu trupul meu/ care de durere scrijelează/ pe dumezeu.” Să scrii (scrijelind!) pe Dumnezeu - ce imagine a dragostei durute! Bravo, Stela! Şi un poem foarte scurt, cu forţă de haiku japonez: „singurătatea mea/ şi pasărea neagră a morţii/ pe o frunză de bambus/ aşa de grele sunt/ încât deodată se vede luna.” Un sentiment cu o clară reprezentare mecanică, chiar filmică! („luna plină”). Penetrant!
