* Spectatorii habar n-au câtă muncă se ascunde în spatele creării unui personaj pe care-l văd pe scenă
Secţia de perucherie a Teatrului Muzical „N. Leonard” este o încăpere prea mică pentru cele două maestre ale podoabelor capilare, doamnele Maria Patriche şi Marcela Cristea, şi artiştii care intră aici ca să-şi desăvârşească peruca şi chiar machiajul pentru scenă. E ca într-o bibliotecă, cu rafturi în care, după uşi modeste de sticlă, apar zeci de peruci, tinere sau bătrâne, artificiale sau naturale, pentru zeci de spectacole, unele reluate, de operă şi operetă, de estradă, teatru pentru copii, cor.
„Sunteţi o bibliotecară de peruci, ca să zic aşa?”, o întreb pe cea mai veche dintre doamne, peruchiera Maria Patriche. „Păi, cam aşa ceva, căci acum se cumpără, nu mai există material de confecţionat peruci, adică păr natural. Asta este din păr sintetic, cealaltă, din păr adevărat."
Cu totul sintetică, pentru că aşa se purta şi pe vremea faraonilor, este una din „Aida”. Unele peruci, bine îngrijite, au chiar ştate vechi de plată: „Când am venit eu în teatru, acum douăzeci şi ceva de ani, le-am prins aici! Arată încă foarte bine, cu toate că în ´90, când m-am angajat, erau deja vechi - sunt unele şi de prin ´70 şi ceva...”
Cum se păstrează? „Când venim la serviciu, ne apucăm de spălat, luăm perucile la aranjat, să nu se încurce, la bigudat… Se spală normal, cu şampon.” Ca şi părul nostru. Dacă va fi purtată în continuare, de aceeaşi persoană, peruca nu trebuie spălată imediat după spectacol. „Lucrez mai mult cu bigudiuri, pentru că la feon şi la drot se distrug”, îmi explică dna Patriche. Există şi o cască de coafor, la care se usucă zulufii proaspăt spălaţi. Apoi, sunt daţi cu fixativ. „Când le aşezăm părul celor de la cor, dăm şi cu fixativ. Pentru bărbaţi avem şi mustăţi, şi perciuni.”
O mică fabrică… de capul ei
„Să vedeţi înainte de începerea spectacolului forfota care este aici! Toate le pregătim înainte, ştim ce trebuie la fiecare spectacol.” În timp ce se desfăşoară show-ul, ele sunt peste tot: şi în culise, şi la cabine… „Asta este munca din spatele scenei - spectatorii văd personajul la final.”
O peruchieră bună trebuie formată. „Când am venit şi am văzut dulapurile pline, mi-am zis: oare-o să învăţ tot ce este aici? Eu vin din domeniu, înainte am fost coafeză doi ani”.
Mai tânăra sa colegă, Marcela Cristea, îmi spune: „Până când iese artistul să cânte, aici i se „pictează” look-ul. După opt ani aici, nu mai sunt nici eu o începătoare. La coafor se munceşte acum cu feonul, cu peria şi cu placa. Când am venit aici şi m-am lovit de bigudiuri de tablă - cele vechi - sincer să vă spun, nu ştiam nici cum se aşează, la coafor nu se mai lucrează cu aşa ceva! Şi a trebuit s-o iau de la zero. Mi-au trebuit ani să învăţ - aveam deja cinci ani de când lucram şi încă nu eram sigură pe mine. Şi încă mai am de învăţat; învăţăm împreună din mers, căci acum nu mai folosim peruci dintr-un spectacol vechi, dacă se reia, regizorul şi scenograful văd într-un fel nou şi trebuie ceva nou.”
Doamna Patriche precizează: „Aici este foarte greu - este altceva să se aşeze cineva pe scaun cu un păr dificil şi să-l transformi, şi să arate chiar ca în epoca lui Caragiale, de exemplu. Dar e o muncă frumoasă, curată. Ne pregătim înainte şi nu e greu, mai greu e atunci când artiştii vin în timp scurt, sună gongul şi trebuie să iasă la scenă.”
Meşele şi zulufii sunt prinse cu clame, să nu se desprindă în mişcare. Îşi aminteşte de o interpretă: „Doamna Florica Budac era de-o stricteţe… Avea cutiuţa ei cu clame, cu tot ce trebuie, venea aici şi nu cumva s-o fi deranjat! Era o profesionistă, ştiam de frica ei! Mă gândeam că n-am să învăţ niciodată care sunt toate perucile ei, cu atâtea şi atâtea pieptănături.”
Modă nouă, modă veche
Doamna Patriche este clar conservatoare: ţine adică la autenticitate istorică. Uite "un Mozart” pe raft - perucă albă, ca de secol XVII. „Dacă nu respectăm anumite pieptănături, pe scenă apar deosebiri între ce se ştie despre acele vremuri şi ceea ce se vede. Avem zulufi din „Traviata”, finuţi, avem însă şi coafuri moderne… Înainte, regizorii respectau mai mult epoca, spuneau: „Pentru solistă puneţi coc, pentru balet, zulufi. Acum, de exemplu, a fost „Contesa Maritza”, cu o viziune modernă, cu împletituri în coafură care se poartă acum şi în stradă. Când apare din fundul scenei, unde se vede totul mai mic, solista nu mai are capul aşa pompos, ca pentru o epocă... Şi este totuşi o operetă veche. În timp ce costumele au mai multă amploare, sunt de epocă, e cu totul altceva… Când vii să vezi operetă, nu vii să vezi codiţe ca pe stradă. Mă uit la filme la televizor şi văd că se respectă epocile. Dar fiecare epocă propune adaptări, stilizări, noutăţi..."
CITEŞTE ŞI: Stăpâna costumelor din Teatrul Muzical/ Personaje şi poveşti cu haine de scenă
