Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
1 comentariu

Trebuie să vă reamintesc mai întâi cine este Nelu Pascu. Unii dintre dumneavoastră probabil şi-l amintesc datorită expoziţiilor de la Muzeul de Artă Vizuală la care a participat, alţii pentru că au văzut la televizor apariţiile sale în clipurile din campania făcută de România în sprijinul românilor din Italia. 

Nelu Pascu este un plastician gălăţean, plecat din ţară înainte de revoluţie. Aventura sa numără pagini care ar putea alcătui un roman. A lucrat în combinat, a făcut foame în peninsulă sau a muncit din greu pentru a se întreţine.

Forţa culorii sale şi tenacitatea cu care a pus mereu pensula pe pânză l-au recomandat de câţiva ani unui galerist renumit în Italia, Renzo Spagnoli, care l-a ajutat să fie un nume cunoscut în multe colţuri ale lumii. Dar care nu ar fi pus ochii pe el dacă nu avea talent şi suficientă putere de muncă. 

Turism şi artă

Am avut şansa de a sta câteva zile într-un complex turistic din Sardinia, Valtur-Baia di Conte, la 15 km de Alghero, unde Nelu Pascu alături de nume sonore ale plasticii italiene, dar şi alături de Cristina Lefter, o moldoveancă ce păşeşte sigur alături de el, lucrau în faţa turiştilor, discutau despre artă şi participau apoi, seară de seară, ca spectatori, la licitarea tablourilor lor.

Experienţa a fost pe cât de inedită şi interesantă, pe atât de utilă pentru a înţelege cum poate deveni cultura în general şi pictura în special un punct de atracţie, o problemă de interes nu doar de valoare şi, de ce nu?, o afacere.

La Baia di Conte, un complex turistic dotat până în dinţi, un hotel cochet, plajă curată, locuri de joacă pentru copii, atracţii multiple pentru adulţi (sport, jocuri, excursii) dar şi un nivel întreg cu galerii în care erau expuşi pictorii prezenţi dar şi rarităţi ca Chirico, Chagal, Miro. În fiecare zi apăreau în holuri, la coafor, în sala de mese, pe peluza verde din faţa complexului sau la fitness tablouri noi, spaţii expoziţionale inedite, făcute special pentru a atrage turiştii şi a-i pregăti pentru serile când buzunarele lor trebuiau să se deschidă în jocul licitaţiilor.

I-am văzut aşezaţi la masa discuţiilor cu criticii, pe scenă, pe Antonio Possenti, Luca Alinari, Fabio Calvetti, Giuliano Giuggioli  şi mulţi alţii explicându-şi stilul de lucru şi motivele din pictură, povestind despre ultima expoziţie sau răspunzând direct unor întrebări venite din partea publicului. Fără false probleme, fără reţineri şi cu o decenţă şi o solicitudine remarcabile. Iar printre ei, Nelu Pascu, izbucnind mereu ca o flacără, cu un umor şi o replică binevenită, fără a uita să puncteze că este român şi că se mândreşte cu acest lucru.

Lucrările sale au ajuns fără greutate la câteva mii de euro, l-am văzut solicitat să mai lucreze, să ofere zilnic câte ceva nou turiştilor preocupaţi de artă. Ştiu acum că întreaga acţiune era regizată, că Spanioli l-a prezentat el însuşi pe român, lucru pe care nu l-a făcut cu ceilalţi participanţi, tocmai pentru a-i ridica cota, dar mi se pare firesc.

Am asistat la modul în care s-au montat tablourile pe scenă de-a lungul unei zile, am văzut cum s-a regizat muzica şi luminile sau fumul cu care s-a deschis „spectacolul”, dar totul mi s-a părut normal. Un plastician merită această atenţie aproape grandioasă, după cum merită să fie cunoscut exact în momentul în care pune uleiul pe pânză pentru a-i înţelege mesajul.

Ştiu, de asemenea, că preţul galeristului înseamnă un procent însemnat din cel al tabloului, dar nici asta nu mi se mai pare curios. Gustul pentru artă se formează şi printr-o politică de marketing costisitoare, o ştiinţă pe care noi încă nu o deţinem. Iar cine scoate bani din artă merită tot respectul.

Am întâlnit italieni care povesteau cum şi-au salvat afacerile vânzând o parte dintre tablourile colecţionate de-a lungul timpului. Am discutat cu familii în casa cărora Nelu Pascu avea zece, cincisprezece tablouri şi care au mai cumpărat unul. Acum un an doi dădeau câteva sute de euro, acum dau mii. E un semn, dar şi o certitudine.

Tehnica promovării

„Armata” lui Renzo Spagnoli, pentru că o armată de oameni jongla cu tabăra de pe malul mării, cu galeriile, cu expoziţiile în interior sau în aer liber şi cu licitaţiile din fiecare seară, se mută în timpul verii pe vase de croazieră, unde îşi promovează de asemenea pictorii. În celelalte perioade din an le scoate cataloage, face expoziţii sau se deplasează în colţuri de lume unde publicul ar putea fi interesat  de artă. Au venit şi la Galaţi cu ocazia unei expoziţii la Muzeul de Artă Vizuală, despre care noi am scris: Nelu Pascu şi Cristina Lefter, „Visul culorii”.

Poate vi se pare ciudat, dar galeristul şi-a însoţit artiştii într-o ţară străină doar pentru a-i promova. E o tehnică ce dă roade în orice domeniu.

Experienţa din Sardinia mi-a reconfirmat convingerea că avem cu ce dar nu ştim cum. E o belea veche de care nu reuşim să ne depărtăm. Pentru că talente există cu prisosinţă şi la noi, dar nu are cine să le promoveze inteligent. 

Săptămâna artei

În prima seară, în amfiteatru, a fost prezentat stafful organizatorilor –Galeria Spagnoli – şi apoi au urcat pe scenă toţi plasticienii participanţi. Evident, despre fiecare s-a spus câte ceva, iar pe ecranele laterale erau prezentate imagini din ultimele lor expoziţii, sau tablouri care le aparţineau.

A doua seară a fost dedicată celor doi români Nelu Pascu şi Cristina Lefter (Cristina este româncă de peste Prut). S-a vorbit despre expoziţia pe care aceştia au avut-o pe 12 aprilie 2009 la Galaţi, s-a prezentat filmul „descinderii” Galeriei Spagnoli în oraşul de la Dunăre. Şi, bineînţeles, au fost licitate chiar lucrările din această expoziţie. Şi s-au vândut bine.

Au urmat serile speciale dedicate unor monştri sacri ai picturii contemporane italiene: Fabio Calvetti, Luca Alinari şi maestrul suprarealist Antonio Possenti, fiecare declarându-şi apartenenţa la un curent sau altul, explicând cum şi de ce şi-au ales o anume tematică pentru ultimele lucrări. Preţurile din licitaţii au devenit, pentru urechile noastre, astronomice.

În fiecare seară se mai licitau însă şi tablouri ale celorlalţi plasticieni prezenţi la Baia di Conte. Un alt pictor prezent acum doi ani la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, Vicenzo Martini, a vândut aproape toate lucrările aduse în licitaţie.

Tot în amfiteatru au fost prezentate lucrările unor maeştri ca Chirico, Chagal sau Miro, ale căror preţuri (li s-a anunţat cota de piaţă) ajungeau la multe sute de mii de euro. N-am participat şi la această licitaţie, dar am văzut cum este informat publicul cu privire la autori şi lucrări. O adevărată lecţie de istoria artei.

Zilnic, într-un alt amplasament, se mai desfăşurau licitaţii de obiecte de argint, antichităţi şi broderie. În holul uriaş dintre galeriile de artă din interiorul hotelului aveau loc, după prânz, dezbateri cu profesori de artă şi critici, la care participau în egală măsură turiştii şi plasticienii.

Nelu Pascu - imaginea românilor

"Piacere di conoscerti!", aşa le-a răspuns Nelu Pascu, gălăţean de-al nostru, italienilor care nu auziseră încă numele său. La televizor, pe canalele italiene şi româneşti, dar şi în cele mai mari ziare, a reprezentat România în campania de anul trecut. Nu i-a fost ruşine că este român şi nici teamă că succesul său în Italia ar putea fi umbrit de campania pentru ţara sa.

S-a născut la Cosmeşti şi are 46 de ani. Se consideră încă gălăţean şi are mulţi prieteni aici. Este autorul a peste o mie de picturi, răspândite în mai multe ţări. În afară de Italia şi România, operele sale se găsesc şi în Statele Unite, Anglia, Franţa, Elveţia, Suedia şi Germania. A avut expoziţii pretutindeni.

În atelierul său din Milano sunt nu numai tablori, a pictat şi scaunele, mesele, totul în jur emană culoare. Până şi blugii sau puloverele sale poartă „pete” colorate. Nelu e culoare de la suflet la apariţie, o explozie de culoare care cucereşte.

A lucrat în Combinat

Înainte de a ajunge „celebru”, Nelu Pascu era specialist în maşini industriale. În acest domeniu a şi obţinut prima diplomă. Apoi a muncit inclusiv la Combinat, ca sudor pe platforma siderurgică. Zece ani a muncit în specialitatea cazane de recuperatoare de energie.

Când a ajuns în Italia, ca să poată supravieţui, confecţiona fotolii şi paturi. Avea şi un al  doilea serviciu, unde prepara brânza. A urmat al treilea loc de muncă, unde era lustruitor de metale, mânere de porţi, robinete. Apoi, timp de patru ani a lucrat într-o fabrică de aluminiu, iar noaptea descărca marfa din camioane.

Într-o zi a hotărât că trebuie să trăiască doar pentru artă. Acum reuşeşte să trăiască din ea. Cariera sa a evoluat în urma semnării unui contract cu “Galleria Spagnoli”, din Florenţa. Criticii de artă italieni îl compară cu Van Gogh. Unul modern, evident. "O pictură instinctivă, posedantă, energică, o pictură care fascinează şi cucereşte", spune criticul de artă Vera Agosti.


Citit 1654 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

1 comentariu

  • postat de zagor Miercuri, 07 Martie 2012 15:55 Link la comentariu
    0
    0

    ati uitat sa precizati un lucru in articol la baia di conte tot personalul de pe camere ,sala de restaurant ,spatii comune,bar, erau romani la munnca si pt care domnu pascu reprezinta o lectie de viata deoarece a aratat ca romania are cu ce se mandri

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.