* Argumente istorice * Scaunul vlădicesc are pecete apostolică *
În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, în prezenţa Prea Fericitului Patriarh Daniel, Arhiereii Bisericii ortodoxe au luat hotărârea de a aproba criteriile de ridicare la rangul de arhiepiscopii a şase episcopii. Între acestea şi Episcopia Dunării de Jos - scaun eparhial aflat, potrivit Statutului BOR, sub jurisdicţia Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei.
Cu siguranţă, argumentele forte ale acestei hotărâri sinodale au fost cele ale vechimii istorice a scaunului vlădicesc de la Dunărea de Jos, vechime ce se revendică din începutul misiunii de propovăduire a Evangheliei lui Hristos de către Sfântul Apostol Andrei prin aceste locuri; misiune continuată de mucenici ştiuţi şi neştiuţi. Ne gândim la misionarii Evangheliei din veacul al IV-lea, care au propovăduit la Dunărea de Jos, între aceştia Episcopul Efrem care la începutul veacului al IV-lea figura pe lista Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol ca participant la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, semn că exista o organizare bisericească.
Cu câteva decenii mai devreme de această dată, au plătit cu sânge mucenicesc la Dunărea de Jos, prin moarte martirică, Sfinţii Epictet şi Astion, la Halmyris (localitatea Murighiol din judeţul vecin Tulcea, parte a Dunării de Jos), martirizaţi pe 8 iulie 290.
Tot în pământul Scythiei Minor au murit pentru Hristos Sfinţii Martiri de la Niculiţel - Zotic, Atal, Camasie şi Filip, martirizaţi în 4 iunie, între 319 şi 329; o altă propunere este cea dintre anii 361-363, în vremea lui Iulian Apostatul. În pământul sfânt al Scythiei au răsărit Sfinţii Casian şi Gherman, în veacul al IV-lea, şi Sfântul Dionisie Exiguul (460-545), „Părintele erei creştine”.
Mitropoliile de „Vicina” şi a „Proilaviei” - înaintaşele Episcopiei Dunării de Jos
Facem arc peste timp şi argumentăm că ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a actualei Episcopii a Dunării de Jos constă, fără îndoială, şi în calitatea slujirii, de ieri şi de azi, a Arhiereilor care au păstorit prin veacuri pe acest pământ, astfel, continuând tradiţia apostolică în vremuri tulburi pentru creştini de la Gurile Dunării.
Nu putem trece cu vederea organizarea bisericească din veacul al XIV-lea din vremea sfântului Iachint de Vicina (1364-1377) care este primul Mitropolit al „Tării Româneşti şi Dobrogei”, sfânt canonizat în 2008. Ca localizare, părintele dr. Mircea Păcurariu susţine că Vicina este actuala localitate Isaccea din judeţul Tulcea.
Sfântul Iachint de Vicina (1364-1377) este primul Mitropolit al Mitropoliei „Ţării Româneşti şi al Dobrogei”, înaintaşa Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, în jurisdicţia căreia suntem. Iachint de Vicina este ultimul episcop al Eparhiei de Vicina, care leagă creştinismul din zona Dunării de Jos şi din Dobrogea cu cel din Ţara Românească.
Misiunea acestei istorice mitropolii este preluată şi continuată de Mitropolia „Proilaviei” (denumirea greacă a Brăilei), înfiinţată la 1580, cu sediul la Brăila şi care în perioade tulburi a avut reşedinţa şi la Ismail, la Galaţi, dar şi în alte localităţi…
Nu trebuie să uităm prezenţa la Galaţi, între 1642 şi 1654, a „pribeagului Patriarh Ecumenic - Sfântul Atanasie al III-lea Patelarie - care a fost trecut şi în calendarul bisericii noastre, în 3 mai, la Galaţi, la propunerea actualului arhiereu al Dunării de Jos.
Gesturi providenţiale
Eforturile au continuat prin osteneala Vlădicilor care au slujit lui Hristos în scaunul Dunării de Jos. De la Prea Sfinţitul Melchisedec Ştefănescu, care a înfiinţat Episcopia Dunării de Jos la 1864, la Înalt Prea Sfinţitul Antim Nica, ultimul Arhiepiscop care a păstorit Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării de Jos - înfiinţată în 1949 - până în 1990; din acest an, Arhiepiscopia devenind episcopie.
În ultimele două veacuri, au evidenţiat pecetea apostolică a acestor locuri, în mod deosebit, Vlădica Pimen Georgescu care în urmă cu mai bine de un veac, în 1908 - în premieră în spaţiul românesc, aşeza Seminarul Teologic din Galaţi sub protecţia Sfântului Apostol Andrei. Providenţial rămâne şi gestul actualului Arhiereu al Dunării de Jos care, în premieră în ţara noastră, în anul 1992, a propus ca Ocrotitor Spiritual al municipiului Galaţi pe Sfântul Apostol Andrei, sărbătoare care, la cumpăna dintre milenii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a propus ca Ocrotitor al întregului spaţiu românesc tot pe Apostolul Andrei - Apostolul Românilor.
Mărturii scrise şi materiale
Pentru a argumenta vechimea apostolică a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, ne vom opri astăzi asupra surselor care dau mărturie scrisă, dar şi materială, despre vechimea milenară a scaunului vlădicesc de la Dunărea de Jos.
Este arhicunoscut faptul că ţinut românesc al Dunării de Jos a fost încreştinat de „Cel întâi chemat la Domnul” - Sfântul Apostol Andrei. Ţinutul Dunării de Jos este identificat ca parte a provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), iar aceste informaţii le avem de la istoricul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265-339/40), cea mai autentică personalitate din această perioadă.
În Istoria Bisericească, Eusebiu aminteşte că, după Cincizecime, Apostolii au urmat îndemnul Mântuitorului: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate nemurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19-20). Apostolii au propovăduit Cuvântul Evangheliei în toate colţurile lumii. După înfiinţarea Bisericii văzute a lui Hristos, prin tragere la sorţi, Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în Dacia Pontică, viitoarea provincie a Scythiei Minor, relatează istoricul Eusebiu de Cezareea.
Coborând mai aproape de vremurile apostolice şi înaintaşul lui Eusebiu - Sfântul Ipolit (179-236), consemna potrivit unei tradiţii că Apostolul Andrei „a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor”. Ideea privind propovăduirea Evangheliei la sciţi de către Apostolul Andrei este întărită însă şi de o precizare care vine din Noul Testament, de la Sfântul Apostol Pavel. În Epistola către Coloseni (3,11), „Apostolul Neamurilor” relatează că şi „sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu.
O altă sursă este Sinaxarul-constantinopolitan care precizează că Sfântul Apostol Andrei a predicat în Pont, Tracia şi Scythia şi a sfârşit muceniceşte la Patras, posibil sub domnia împăratului păgân Nero (54-68, împăratul care a declanşat primele persecuţii împotriva creştinilor).
„Cea dintâi biserică” ridicată de apostolul românilor, la Şerbeşti - Galaţi
Reţinem o consemnare a colonelului rus Meier, care în al XVIII-lea veac, în trecere prin Moldova, consemna în jurnalul său de călătorie (apărut la Petersburg, în 1794) o informaţie culeasă de la localnicii din Bărboşi: „Din Valahia, drumul lui Traian intra în Moldova, lângă Şerbeşti, unde după zisa moldovenilor, Sfântul Andrei întemeiase cea dintâi Biserică creştină”, nota colonelul rus în „Descrierea ţinutului Oceanov”.
Mergând pe urmele Apostolului, în anii din urmă, părintele Eugen Drăgoi, consilier eparhial, a tras concluzia că biserica Sfântului Apostol Andrei ar fi fost înălţată în perimetrul castrului roman Tirighina - Barboşi, în apropierea municipiului Galaţi, corespunzător perimetrului localităţii Şerbeşti. Istoricii sunt de părere că acest punct, Tirighina-Bărboşi, se situa la hotarul fostului Imperiu Roman, în municipiul Galaţi.
Inocens de la Tirighina Bărboşi - prima mărturie materială creştină
Şi dacă la sfârşitul veacului al XVIII-lea exista această ştire, între anii 1976 şi 1979, sub conducerea arheologului Ion T. Dragomir, la Tirighina - Bărboşi, a fost scoasă la iveală „prima mărturie a existenţei noastre creştine pe pământul românesc, un mormânt paleocreştin”, remarca în contextul Sărbătorilor „Sfântului Apostol Andrei” din anul 2008, arhiereul locului - Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos.
Din acest mormânt au fost scoase la iveală osemintele unui tânăr militar de statură înaltă, se presupune, în vârstă de treizeci de ani, care fusese în slujba armatei romane. Alături au fost găsite trei monede romane, de bronz, din vremea împăratului Claudiu al II-lea Goticul (268-270). Între obiectele descoperite în mormânt mai erau căţuia şi o fibulă pe care este înscris numele „Inocens”. „Traducerea numelui înseamnă în româneşte, nevinovat, a explicat Arhiereul locului.
În această perioadă, e vorba de cel de-al III-lea veac după Hristos, creştinii înmormântaţi la Roma primeau numele de inocens, adică nevinovaţi”. Astăzi, această mărturie - trupul lui Inocens - se află în Palatul Episcopal (foto 2) şi constituie „temelia viitorului Muzeul Eclesial al Dunării de Jos” şi este cea mai veche mărturie materială care atestă existenţa creştinismului, la Dunărea de Jos, la Galaţi, a unei activităţi misionare şi a unei practici a cultului creştin ortodox.
- va urma -
