* Mihai Vicol: „Eu i-am anunţat pe cei din ţară că poetul fusese grav rănit în accidentul de la Dănceni” * Nicolae Dabija: „Dacă noi, democraţii, vom câştiga alegerile, pe tine, Mihai, şi pe Adrian Păunescu, vă vom declara cetăţeni de onoare ai Basarabiei” *
Mihai Vicol – „Grigore Vieru, pontiful limbii române” sau 161 de pagini de Românie concentrată în texte ce-l privesc atât pe cel născut la Pererita şi chemat de Eminescu la el în ziua de 18 ianuarie a.c., cât şi pe noi ceilalţi, ca să ne dăm seama că poezia, ca regulă, irită guvernele, mai cu seamă când acestea o apucă pe un drum, iar supuşii lor, pe altul.
Apărută la Iaşi, la Princeps Edit, cartea îi ia la tocat, în primul rând, pe toţi cei care, în Basarabia, nu mai aveau loc de Vieru – l-au făcut spion, terorist, ”individ fără patrie”, „om care vrea să transforme patru milioane de moldoveni în sclavi pentru români”, i-au spus în faţă că nu merita să ajungă decât „magaziner la Uniunea Scriitorilor”, i-au dat cu Eminescu în cap. Este vorba despre asasinii săi morali.
Acum, că au mormântul lui („le-a făcut o deosebită plăcere să-l înmormânteze”, p.69), bucuria nu le este întreagă din cauza suplimentului de dezvăluiri datorat lui Mihai Vicol.
Medicul Ghidirmic: „Şansele de supravieţuire sunt de 5-7 la sută”
- Cartea ta, Mihai, i-am spus, este a unui justiţiar. Vrei să-i pedepseşti aici, pe pământ, pe cei care s-au întrecut în a-l denigra pe Grigore Vieru, de aceea cred că nu are şanse de pătrundere în Republica Moldova decât clandestin. Prima întrebare: ce căutai în Basarabia pe când „pasărea cu clonţ de rubin” se rotea deasupra lui Vieru?
- Mă aflam la Chişinău, la Zilele „Mihai Eminescu”. Era joi, 15 ianuarie. Cu zece minute înainte de plecarea lui Grigore Vieru spre Cahul, unde urma să participe la omagierea poetului naţional, ne-am întâlnit pe strada sa, N. Iorga. Coborâse de acasă, să urce în maşină. Ne-am înţeles ca a doua zi, pe 16, dimineaţă, la ora 9.00, să fiu la el pentru interviul promis revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu” – îl tot amâna de vreo doi ani.
Şi a plecat, fără să ştie că drumul acela, pentru el, avea să fie fără întoarcere. A doua zi, punctual, eram în faţa apartamentului său. Am sunat. Mi-a deschis soţia sa, doamna Raisa. Mă cunoaşte din anul 1990: am stat la masa lor şi am dormit la ei, în bibliotecă.
De cum am văzut-o, mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Vocea sa, cu ceva incoerent în ea în momentele acelea, era sugrumată: „Grigore, mi-a spus, e la Spitalul de Urgenţe, în comă”. Şi a închis uşa.
În minutele următoare am simţit cum mă transform în stană de piatră. Nu-mi venea să cred că tocmai lui i se putuse întâmpla o asemenea nedreptate. Revenindu-mi, primul telefon l-am dat în ţară: am format numărul lui Adrian Păunescu, anunţându-l că Grigore Vieru, în urma unui accident rutier, fusese internat la spital şi că se afla în comă.
Al doilea, lui Nicolae Dabija. Nici el nu ştia ce i se întâmplase prietenului său. Al treilea, lui Serafim Urecheanu, fostul primar general al Chişinăului.
Cu Dabija a rămas să ne întâlnim la spital. A venit, urmat, la scurt timp, de poetul Valeriu Matei. Cerând să ni se permită să-l vedem pe Vieru, la Reanimare, nu ni s-a dat voie. Între timp, ştirea cum că poetul suferise un traumatism cranio-cerebral şi contuzii ajunge la Pro TV Chişinău, fiind difuzată cu întâietate, în toată Basarabia. La rândul său, în Bucureşti, Adrian Păunescu anunţă mass-media românească.
Primele amănunte despre accident le-am obţinut de la medicul-academician Gheorghe Ghidirim, un apropiat al lui Grigore Vieru. Vizibil afectat şi el, ne-a trimis la cabinetul său, de la etajul cinci, să-l aşteptăm acolo. Urma să ne spună cât de gravă era situaţia. Rezervat de la bun început: „În procente, ne-a precizat, şansele de supravieţuire sunt de 5-7 la sută”. După vreo oră, au intrat pe poarta spitalului Andrei Strâmbeanu, scriitor, Ion Ungureanu, fost ministru al Culturii, Gherghelaş, interpret de muzică populară, poetul Ion Hadârcă…
-Grigore Vieru s-a dus, duşmanii săi au rămas. Şi odată cu ei şi semnele de întrebare în legătură cu „capcana de la Dănceni” .
- Din punctul meu de vedere, accidentul a fost neîntâmplător dacă ne reamintim că Vieru a mai trecut de două ori prin aşa ceva, scăpând de fiecare dată cu viaţă. Cel de-al treilea însă, de la Dănceni, i-a fost fatal.
Unii, şi nu greşesc, au trăit drama cu toată fiinţa lor; alţii, dimpotrivă, au jubilat. Numele acestora din urmă lor se regăsesc în cartea mea – între ele, cel al lui Iurie Roşca, politicianul despre care Vasile Leviţchi, în 1994, spunea fără înconjur: „Băiatul ăsta nu-i curat. Dacă cineva îl va spăla, va vedea pe el urmele jegului k.g.b.-ist”, apoi cel al unuia de la foaia mortuară „Moldova Suverană”...
Ce bine ar fi fost bine dacă poetul, la Cahul, l-ar fi ascultat pe scriitorul Viorel Dinescu şi s-ar fi dus cu acesta la Galaţi…
Aleea clasicilor îl aşteaptă
- Puterea de la Chişinău?
- Pragmatici, oamenii lui Voronin au profitat de moartea lui Vieru, confiscând-o în folosul lor. Au dat ordin să i se aducă orchestra prezidenţială, i-au aliniat gardă de onoare, s-au perindat prin faţa coşciugului său figuri sinistre, între care şi anti-români notorii. Numai Iurie Roşca, detractorul său cel mai înverşunat, n-a avut curajul să ia parte la trista ceremonie - se vehiculează ideea că s-a temut să nu fie linşat de mulţime.
Astăzi, grupul de scriitori Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Anatol Codru, Vlad Zbârciog, Alexandru Bantaş şi alţi câţiva se zbat să convingă autorităţile să atribuie unei străzi numele lui Grigore Vieru. Tot aceştia strâng de la toţi cei care simt româneşti, de pe ambele maluri ale Prutului, bani pentru ridicarea unui bust al poetului, pe Aleea clasicilor.
Foto 1: Mihai Vicol. Pe 20 ianuarie 2009, lângă sicriul lui Grigore Vieru, în holul Operei Naţionale din Chişinău, scria poezia "Litanie", dedicată marelui dispărut.
