Strindberg, la Teatrul Dramatic. PREMIERĂ cu "partituri" dificile, într-o montare plastică

Strindberg, la Teatrul Dramatic. PREMIERĂ cu "partituri" dificile, într-o montare plastică
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Din nou, actorii Dramaticului gălăţean au şansa de a experimenta şi alte posibilităţi de expresie decât cele pentru care i-am îndrăgit. Premiera piesei "Pelicanul" de August Strindberg a purtat semnătura regizorului Cătălin Vasiliu, tot în registrul său întunecat din ultima vreme, însă cu minuţie şi emoţie. Astfel, Sala Studio a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” s-a deschis parcă într-o criptă a nebuniei, într-un spectacol apăsător, crunt, însă plastic şi imaginativ. Şi decorul „vorbeşte”, şi ceaţa, la final fumul, ce se strecoară prin geamurile mici, deformate în stil expresionist. De afară răzbat lumini reci sau intră zăpadă. O atmosferă în care deja parcă şi auzi „Ţipătul” hitchcockian din tabloul lui Edvard Munch, pictat cam în aceeaşi epocă în care a fost scrisă şi piesa lui Strindberg. Plasticianul Daniel Divrician, de la Teatrul "Cocuette" din Bucureşti, semnează baroc scenografia neaşteptată şi funcţională. Muzica, compusă de gălăţeanul Costas Ivanov, joacă şi ea un rol important - şi nu are pauze. Te face parcă să presimţi nenorocirea, curgând uneori pe ritm sacadat, alteori cu polifonii nebuneşti.

O operă importantă pentru dramaturgie

Topind literar trăiri proprii, Strindberg, dramaturgul suedez dispărut cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, îmbrăţişase curentul naturalist şi organizase spectacole de teatru experimental, într-o epocă de curaj în creaţia de toate genurile, de experiment, de protest. El este şi autorul unei piese celebre, de multe ori transformată în film de mari cinematografii, piesă care explorează tocmai abjectul uman, parazitismul iubirii, laşitatea, minciuna romantică fiind o armă mortală, iar educaţia rigidă, o slăbiciune. Este vorba despre „Domnişoara Julia”, o dramă cu doar două personaje, iar „Pelicanul”, una dintre piesele lui care a influenţat dramaturgia secolului trecut, cu o acţiune mai ramificată, cu mai multe personaje, pare să fie un crochiu al „Domnişoarei”, deşi aceasta e scrisă înainte...

„Pelicanul” povesteşte despre iubirea interzisă, dragostea murdărită şi căsătoriile din interes, despre un erotism blestemat (de care chiar Stridberg, divorţat de mai multe ori, a avut parte; îndrăgostindu-se de soţia unui baron, scandalul i-a obligat pe cei doi să se exileze în străinătate). Cel care se autointitula „fiu de slujnică” (scria că mama sa era geloasă pe inteligenţa sa) este şi autorul eseului „On Psychic Murder” şi s-a ocupat de alchimie. Primul romancier suedez modern („Camera roşie”), Strindberg scrie că „Societatea este un spital de nebuni”, familia e „căminul întregului rău social, o instituţie caritabilă pentru femeile comode, un adăpost pentru taţii de familie şi un iad pentru copii”. O nebunie din nou la modă în societatea actuală…

Actori cu mai  multe faţete

Deşi remarcabili şi în roluri mici, de mult actorii din distribuţie n-au mai avut parte de roluri care să-i lase să arate ce pot. Mai norocoşi, Flavia Călin şi Ştefan Forir au avut succes cu roluri principale, nu mult după apropiatul lor debut.

Trama piesei se dezvoltă în jurul Mamei (actriţa Ana Maria Ciucanu) care leagă toate personajele şi „duce” astfel spectacolul greu, având de trecut, foarte dificil într-un timp atât de scurt, prin schimbări ale personajului iniţial dictatorial, adus la starea de maximă umilinţă de ginerele său Axel (Ştefan Forir) - personaj puternic, actor convingător, care dovedeşte din nou că poate să joace, la fel de firesc, orice - pe care ea îl iubeşte. Nu-şi iubeşte însă şi fata - concurentă la dragostea ei, pe Gerda (Flavia Călin), pe care o ţine într-o copilărie întârziată. Flavia a avut ocazia să joace recent o altă faţetă amintind de „Domnişoara Julia”, chiar rolul principal, extraordinar interpretat, din „Domnişoara Nastasia”, de G. M. Zamfirescu. În „Pelicanul”, este cel puţin o scenă (de Oscar, dacă ar fi fost film!) în care Flavia străluceşte: arată ca o păpuşă naivă, dar, precum în filmele horror, diabolică şi gingaşă în acelaşi timp, cu o nebunie cuceritoare şi strălucire în imagine. Imaginaţi-vă o Chucky, păpuşa blestemată, înfricoşătoare şi ucigaşă, apărută în numeroase filme de groază şi de Halloween, dublată de fragilitatea unei fetiţe frumoase. Remarcată chiar la debut, în Funda din „Negustorul de vise”, după Zoltán Egressy şi Giuseppe Tornatore, aflu că în studenţie, într-o gamă de roluri care nu puteau decât să o diversifice, în texte de la Cehov la Euripide, a jucat şi rolul Laurei, din „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams.

Jucând realist, cu căldură, în singurul personaj normal, Liliana Lupan (Margaret, slujnica prost tratată, o forţă a adevărului celui care nu mai are ce pierde) este o prezenţă remarcabilă în spectacol.

Mărturisesc că în primele momente nici nu l-am recunoscut în Frederik, fratele Gerdei, pe actorul Ciprian Braşoveanu. „Au angajat un alt actor?”, m-am întrebat. Arăta foarte diferit, jucând convingător un gângav şi patetic, stârnind când mila, când ilaritatea, alcoolic înfometat (ambii copii au suferit atroce de foame în casa mamei!). Un prinţişor Mîşkin la fel de „dus” precum rusul, însă cinic, sălbăticit de mama fără instincte materne.

Finalul spectacolului a adus şi urări de „La mulţi ani” pentru actriţa Liliana Lupan, care îşi sărbătorise recent ziua de naştere, astfel că aplauzele au avut şi bis.

Artiştii din spatele artiştilor

Este multă metaforă în regia lui Cătălin Vasiliu.  De pildă, o valiză din lemn e folosită ca postament pentru jucăuşa Gerda/Flavia, paralelipiped aşezat când pe înalt, când pe lat, în funcţie de metafora mişcării personajului. Decorul semnat de Daniel Divrician este folosit la maximum.

Despre plasticianul Divrician, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Master of Fine Arts format  în sculptură-metal, aflu că a expus pictură la Paris, Londra, Florenţa, Veneţia, Tokyo, Beijing, are lucrări în colecţii publice din India şi în colecţii particulare din SUA, Belgia, Franţa sau Germania. A realizat lucrări de for public, precum Monumentul Eroilor din Mangalia - din granit. Are sculpturi în lemn şi sticlă. A realizat vitraliile Mănăstirii Ciolanu - Măgura şi ale altor biserici din Capitală şi din ţară, precum şi plafonul din sticlă al unei săli Uzinexport Bucureşti, numeroase interioare monumentale, dar şi trofee oferite de Electrecord, TVR sau pe cel al Festivalului de comedie de la Galaţi şi de la Serbările Galaţiului în 2004 şi 2005. A realizat scenografia la zeci de spectacole în ţară şi Capitală, inclusiv pentru copii. De pildă, pentru „Amadeus”, la Opera Naţională.

În spectacolul gălăţean, decorul are linii de fugă care induc emoţie. Expresionismul decorului aduce aici cu decorurile regizorului Friedrich Wilhelm Murnau în filmul „Nosferatu”, în care, în lipsa reflectoarelor, umbrele personajelor, care trebuiau să provoace acel efect gotic, înfricoşător, erau doar pictate! Artistul Divrician exploatează efectele clarobscurului, într-o tehnică asemănătoare cu sfumatto, în care contururile dispar în umbră. Un decor în care regizorul s-a putut „juca”.

Muzica spectacolului are forţă, uneori şi lirism! Este compusă de Costas Ivanov, un artist bucureştean născut la noi, la Galaţi, care face parte din pleiada de compozitori de muzică electronică din România, un gen început cândva de Adrian Enescu. Prieten, ca şi scenograful, cu regizorul spectacolului (este şi secretul acestei colaborări), Ivanov a scris muzica şi a realizat proiecţiile şi pentru un alt spectacol al Teatrului Dramatic gălăţean: „Şarpele în iarbă”, de Alan Ayckbourn, tot în regia lui Cătălin Vasiliu. Ivanov cântă excelent la chitară, dar este şi regizor de clipuri muzicale. Astfel, a regizat videoclipul piesei muzicale a lui Alex Mica, „Breathe”, cu Adelina Pestriţu. El a colaborat cu cântăreţe din noul val, precum Inna sau Antonia, a lucrat cu televiziuni. Trăim în epoca globalizării şi în domeniul spectacolului!

Citit 1319 ori Ultima modificare Joi, 14 Iulie 2016 22:48

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.