CRONICĂ DE CARTE/ Când peştişorul dorinţelor supravieţuieşte libelulelor...

CRONICĂ DE CARTE/ Când peştişorul dorinţelor supravieţuieşte libelulelor...
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Lidia Mihaela Necula - "Aripi de libelulă", Ed. Axis libri, 2016


Lidia Mihalea Necula, la debut, propune un roman (şi) post-modernist de dragoste (spune un personaj: „... cât despre postmodernism, nu am agreat niciodată acest truc al criticilor frustraţi de lipsa unui „curent” în care să încadreze peisajul luxuriant al literaturii actuale pentru care nu au un organ suficient de dezvoltat cu care să şi-o apropie...”), dar influenţat de tradiţia literară românească, cu un titlu demn de un „zburător” aproape abstract.

Lidia Mihaela Necula mizează pe un anume fel de încifrare a poveştii/poveştilor care se întretaie, face trimiteri şi la aspecte savuroase ale istoriei. Spirit ludic (dar poate nu chiar precum David Lodge, scriitorul pentru care are o mare slăbiciune), scriitoarea jonglează cu o onomastică aproape inedită, având personaje precum Vrăjitorul Sufletelor Hoinare, Dragonul de Cleştar, Luna, Agat sau Barbă Albastră, după cum îl strigau oamenii lui, Sân Tiana, Mare Alb, Volturius, apelând la diverse tehnici, printre care şi cea a tabloului în tablou, menţinând alertă atenţia cititorului.

Fire de legendă şi mit (chiar şi auto-referenţiale probabil) se împletesc cu alte şi alte elemente de Fantastic, dar şi cu… internetul (a început să facă istorie romanul epistolar internautic!), cu viciile şi calităţile sale, pentru a reda o poveste sau chiar mai multe care marchează destinul unor… suflete îndrăgostite pentru eternitate, dar plătind tribut efemerului.

Cel mai simplist vorbind, s-ar putea zice că este (şi) radiografia unui triunghi amoros, cu toate implicaţiile psihologice necesare. Dar este şi meditaţie profundă, precum se observă din fragmentul următor, când fiica îşi întreabă mama: „L-ai înşelat vreodată pe tata?, Nu îmi amintesc exact ce anume făcea la momentul acela, îmi amintesc însă bine diplomaţia răspunsului ei... Dragostea nu înseamnă posesie, iubita mea fiică, dragostea este un sentiment atât de complex şi atât de simplu, totodată... Poţi să iubeşti într-o singură zi cât alţii nu au şansa să iubească într-o viaţă, sau poţi să nu iubeşti într-o viaţă cât au trăit alţii într-o zi. În dragoste nu există reguli despre cum trebuie să joci fiecare partidă. La început eşti atât de ameţit de fiorii amorului, eşti atât de prins în frenezia îndrăgostirii, încât nici măcar nu mai ştii dacă aşa ţi-ai imaginat tu lucrurile, dacă cel care stă în pat lângă tine este cel pe care ţi l-ai imaginat tu dintotdeauna sau dacă eşti cu adevărat fericit sau doar îţi proiectezi o imagine pentru că aşa vrei tu să fie... Eu cred că dragostea nu înseamnă să iubeşti un singur om. Eu cred că dragostea înseamnă să poţi să iubeşti doi oameni, diferit, dar cu aceeaşi intensitate. Nu cred că dragostea are vreo legătură cu trădarea... Cred mai degrabă că dragostea impune o dedublare... şi atunci, dacă există două variante ale tale, şi dacă fiecare variantă a ta iubeşte în felul ei diferit, ei bine, nu cred că se poate vorbi de înşelat.”

Lidia Mihalea Necula

Extrapolând şi exagerând donjuanic, la urma urmelor, poţi iubi câţi oameni poţi… de care să te îndrăgosteşti, dar, evident, mesajul este altul, aşa cum îl transmite buna prietenă a personajului feminin principal: „Violeta m-a apucat de mână şi mi-a spus: Ştiu! Te simt şi te văd! Să nu te temi de ce va veni! Să nu regreţi nicicând alegerile pe care le vei face! Acceptă-ţi trecutul ca să îţi poţi asuma viitorul! Nu te teme de iubire, chiar dacă înseamnă să suferi!”

Dar, se întreabă naratorul la un moment dat: „Cum se poate să iubeşti doi oameni în acelaşi timp? Şi cum poţi să iubeşti atât de diferit şi totuşi aproape la fel de intens, pe unul pentru mintea lui, iar pe celălalt pentru sufletul lui?!?”
Iată oarecum miza cărţii, deloc moraliste, din punct de vedere al fantasticului mai degrabă aducând aminte de rebreanianul text

„Adam şi Eva”, deşi şi basmul pur este prezent, numai dacă ne aducem aminte de începutul unui fragment: „Se spune că, undeva, într-un tărâm foarte îndepărtat al Lumii de Nicăieri şi de Pretutindeni, cunoscut odinioară drept Regatul Libelulei, trăiau doi tineri: Volturius şi Luna. Legenda spune că, din cele mai vechi răstimpuri, pe Pământ dăinuiau două seminţii de mari vrăjitori care se tot  luptau să dobândească stăpânirea lumii întregi.

Niciunuia din Neamul Descântătorilor de la Răsărit nu îi era permis să vorbească, să privească înspre ori să caute prieteşug cu cei din Neamul Descântătorilor de la Apus. Şi totuşi, cum inimii nu poţi să-i comanzi, s-a întâmplat dară ca, într-o zi, unui flăcău chipeş şi mai aprig de mânie din Neamul Descântătorilor de la Apus să îi cadă cu tronc o frumuseţe de fetişcană cu pletele până în pământ şi buzele ca văpaia din Neamul Descântătorilor de la Răsărit.”

Scriind şi despre vechimea sufletelor, nu numai despre cea a trupurilor, Lidia Mihaela Necula riscă mai mult sau mai puţin, dar nu literar… Importantă este fantezia şi, ca să nu fim reducţionişti, şi lirismul care ar fi, să spunem aşa, una dintre cele patru aripi ale libelulei, dacă nu chiar şi una dintre aripile Păsării Măiastre, şi ea de găsit în volum.

Un alt punct de plecare pentru a trezi curiozitatea cititorului ar putea fi următorul paragraf: „Cum sau când sau de ce a început totul... sunt întrebări chinuitoare care îmi tot revin în minte. Cum sau când sau de ce am permis ca basmul năucitor dintre Piatra Lunii şi Piratul Barbă Albastră să facă loc poveştii fermecate dintre Piatra Lunii şi Mare Alb?!? E ca şi când varianta Lunei din basmul lui Barbă Albastră ar fi menit o alta, izbitor de asemănătoare şi totuşi atât de diferită de cea a Lunei din povestea lui Mare Alb...”

Cu o corabie numită „Fatum”, scriitoarea porneşte la un drum nou, bifând într-un fel, fiindcă tot se face o aluzie într-un mail din anul 2000, o dorinţă dintr-o listă frumoasă, unde trei copii minunaţi aşteaptă şi ei, desigur, alte şi alte poveşti!

Ontologia sa, ca să nu spunem teologia sau mitologia, ne face să fim optimişti: „Există mari iubiri aşa cum, neîndoielnic, există mistuitoarele iubiri de tranziţie. Îngerii vrăciuitori sunt trimişi în lume cu menirea să ne ajute să ne recuperăm, să ne redescoperim şi să ne reinventăm, deci să ne metamorfozăm, aşa încât, odată ajunşi în urmă de inevitabilul sfârşit nesăţios să rămânem cu nişte amintiri unice, care, treptat, se vor transforma în uitucenii doar pentru a reveni, mai viguroase apoi, ca nişte dulci aduceri-aminte.
Şi cum nimic din existenţa noastră nu este întâmplător, şi cum destinele noastre sunt circulare, nici acum, nici aici nu se pierde nimic, totul se recirculează, totul se reia exact din locul în care va fi fost lăsat într-una din multele vieţi anterioare.”

Şi cum nici cărţile nu sunt întâmplătoare, nu ne mai rămâne decât să urăm vânt bun din pupa noii corăbii literare şi celor care vor urma, cu siguranţă, în pofida rezervelor autoarei!

Citit 1188 ori Ultima modificare Joi, 08 Septembrie 2016 20:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.