O frunte cu un singur rid, doar cu un singur rid, ochii lui superbi, toţi trei dispuşi în jurul unui căpşor îngrijorat: Bubal, oare de ce nu răsare şi luna a treia, cea albastră, pe cerul verde strălucitor? Dar uite că răsare şi cea de-a treia lună, cea albastră, cea mai mică, cea care scoate sunete când este sus pe cer deasupra lumii lor şi atunci chiar cântă, cântă luna albastră… „Când sunt toate lunile pe cer, Bubal, când sunt cu toatele acoloşa, Bubal-Da, atunci îmi place să urc la zid şi să îi văd.” „De parcă i-ai mai putea recunoaşte acolo, aşa cum sunt, Vasuni-Da”, spuse atunci Bubal către cel mic. Vasuni îşi lungi cele şase degete extensibile şi îşi netezi ridul apărut pe frunte, o frunte îngrijorată, căci ştia că va mai aştepta mult şi bine până ce rotirile planetei lor vor rostogoli şi timpul, iar tânărul Vasuni va fi atunci bătrân şi deplin pregătit să se aştearnă poporului său de dinainte… Deja, prinsese coajă destul de groasă la exterior, o carcasă care începea să sune a plin. Tânărul ciocăni pe rând cu cele şase degete-antenă în coaja sa încă elastică, iar aceasta sună. Nu atât de frumos cum sună Luna Mică, dar suna, suna destul de profund! El tocmai împlinise 17 cicluri, prinsese destule maree de nisip verzui sub cerul verde-strălucitor, avea deja muchii de matur, prietenii puteau chiar să-l aşeze pe ceva fără ca el să se mai rostogolească, aşa cum fac cel mai adesea plozii ce încă nu au privit la Zid…
Vasuni mai ciocăni de câteva ori în propria sa coajă verzuie, încă elastică, vibrândă: „Sună parcă mai bine, nu-i aşa, Bubal-Da?” „Da, sună mult mai bine, Vasuni-Da”, îl linişti bătrânul, ale cărui muchii ferme îl făceau de neclintit atunci când se aşeza undeva. „Sigur, Vasuni fiule, sună mult mai solid decât data trecută. Te coci bine. Într-o zi, ai să te aşezi lângă una cu muchii aproape la fel de drepte ca ale tale şi ei îi va fi atunci la îndemână să se sprijine de tine…” Vasuni visa însă la vremea când va ajunge şi el în Zid, acoperit bine peste tot de crustă groasă, cu membrele sale retractile împreunate la interior. Îl vor aşeza peste alţii, peste muchiile lor bătrâne şi la fel de drepte. Acolo, sunt din veac puşi unul peste altul, unul peste altul: doar aşa, unul aşezat peste cei vechi, care stau peste alţii, şi mai vechi, doar aşa va ajunge neamul lor, odată, poate până la Luna Mică. Bubal suna înfundat de multă vreme, dar se feri să-şi lovească şi el coaja: nu voia să-i facă sânge rău fiului grăbit…
