„Winsuh şi Winsut sunt tineri, aşa că au destulă forţă pentru a urca până la jumătatea canalului, chiar şi mai sus. Pe acolo roiesc mai totdeauna coconii, ce se strecoară prin deschizături infime până la suprafaţa fadă a planetei. Sunt singurele vietăţi care o fac. De altfel, sunt şi singurele vietăţi de pe planetă, în afară de noi, fiuaregii. Cu cât urci mai sus, cu atât e mai frig, mie-mi place să stau cât mai aproape de miez, unde apa aproape că fierbe. Winsut şi Winsuh sunt din alt clan decât al nostru, sunt din clanul Wu - „Cei-care-ştiu-bine”. Ei pretind că odinioară, pe când stelele erau cică aşezate altfel - într-o zi am să-ţi povestesc ce sunt alea stele, ori o să afli de la coconi –, spun că noi trăiam în oceanele de sus şi pe râuri. Coconii urcă mereu Deasupra şi ne-ar fi spus dacă-ar mai fi apă acolo. Doar puţină gheaţă găseşti acolo sus, doar atât! Şi râurile sărate, la poli.” „Tată, da´ noi nu primim coconi?” - vru să ştie cel mic. „Ei, trebuie s-aştepţi cam mult până ce un cocon vine să se încălzească în tine şi acceptă să-ţi intre prin canaliculi. Îţi cam lărgesc trupul, însă îi poţi vorbi coconului: e ca şi cum ai vorbi cu tine însuţi. Când ai să creşti, o să încapă vreunul şi în tine - să ştii că gâdilă un pic – şi atunci ai să auzi poveşti despre Cer… ” „Şi ce se întâmplă acolo?” „Normal, nimic, în afara furtunilor de nisip. Coconii zic însă că-s frumoase.”
Cei doi din clanul Wu coborau. „Coconii spun că au văzut Sus două lucruri mişcătoare. Ar putea fi vechi statui Wu purtate de vânt… ”
*
Rays şi Constanble se întorceau la modul. O oră doar şi vor porni spre Pământ, cu o captură babană de minerale de pe Planeta de Fier. „Când te gândeşti că acum nu ştiu câte miliarde de ani pe Marte erau mări”, spuse Rays, care spunea întotdeauna câte ceva plictisitor. „Nu ţin minte să fi apucat eu aici atâta apă”, i-o întoarse mucalit Constanble, dar celălalt nu se prinse. Continuă, plicticos: „Aci sunt cele mai puternice furtuni din Sistemul Solar, da´ n-o să ne fie dor de ele!” Erau acum în Athabasca Valleys. Pe cerul roşu, diformul Phobos răsarea, dinspre apus. Aveau să-l mai vadă răsărind o dată, în aceeaşi zi marţiană. La răsărit, Deimos cel leneş încă nu urcase pe cer. Ceva scâşni: Reys tocmai călcase pe un cocon, însă era ceva prea mic, ca o sforicică din siliciu. „Măcar de-am fi avut noroc să descoperim fie şi o bacterie”, scăpă cosmonautul, furios, lovind cu piciorul „sforicica”.
