Prima parte a vieţii lui Hajime este marcată de uimirea specifică adolescentului care - cu toată ce se implică în relaţii şi îi face pe oamenii din jurului lui ba fericiţi, ba nefericiţi - se simte mai degrabă spectator la propria viaţă. E vreme specifică descoperirilor în plan sentimental, când evenimentele vieţii lui mai degrabă îl uimesc decât îl rănesc sau înalţă. Cumva, vag, pe durata relaţiilor cu diverse fete, băiatului îi rămâne în minte imaginea lui Shimamoto, prima fată cu care petrecuse ceva timp, în viaţa lui de elev. Îşi amintea, spre exemplu, că în timp ce ascultau muzică „şi-a pus pe genunchi mâna pe care o rezemase până atunci pe spătarul canapelei. Priveam absent spre degetele ei care urmăreau carourile fustei. Aveam impresia că din vârfurile lor porneşte un fir nevăzut, care toarce un timp cu totul şi cu totul nou. Am închis ochii şi am fost învăluit de vârtejuri. Nenumărate vârtejuri care dispăreau aşa cum apăreau, fără zgomot. Undeva, departe, se auzea melodia lui Nat King Cole", ("La sud de graniţă, la vest de soare”, p. 19). Părea o pasiune copilărească. O fascinaţie. Dar nu şi pentru Hajime. „Îi simt şi acum atingerea mâinii. Nu se asemăna cu nicio altă mână pe care o ţinusem, cu nicio atingere pe care o simţisem” (p20). Încet, viaţa îi desparte pe cei doi. Iar Hajime tânjeşte după acea căldură, după intimitate muzica ei, şi vârtejuri… „Trăiam cu impresia că eram amândoi fiinţe neîmplinite, în aşteptarea a ceva care să ducă la împlinirea noastră”(p 22).
Hajime creşte şi, aparent, nu mai e bântuit de amintirea lui Shimamoto. Se căsătoreşte bine, ajunge să aibă două baruri în Tokyo şi să trăiască în cercuri sociale bune, să fie întâmpinat de pianistul pe care-l angajase la un bar cu melodia Star Crossed Lover, a lui Ellington. Atmosfera barurilor de jazz este redată excepţional. Dealtfel, Haruki Murakami chiar a avut un bar de jazz, înainte să devină celebru ca scriitor. Ei bine, cu o familie minunată, cu mai mai mulţi bani decât îi trebuiau şi cu un succes asigurat în afaceri, Hajime ajunge să se confrunte cu o situaţie pe care n-ar fi bănuit-o. Natural, dar totodată straniu, Shimamoto reintră în viaţa lui şi îl atrage într-un vârtej din care cu greu se va putea salva.
Ce legătură este între melodia „South of the border” a lui Nat King Cole şi boala care-i mâna pe ţăranii înnebuniţi de monotonie spre vest de soare, spre moarte, aflaţi citind cartea. E o poveste în care atmosfera este foarte importantă tocmai pentru că este atât de bine construită. Povestea are muzică, pasiune, erotism şi ceva din modul japonezilor de a primi viaţa. „E o Cassablanca japoneză”, scria New York Times.
Ficţiunile lui Haruki Murakami ajung foarte uşor să facă parte din tine. E unul dintre acei autori care scriu atât de bine, încât o să te întoarcă în librărie, în căutare de alte şi alte cărţi pe care le-au publicat. „La sud de graniţă, la vest de soare” merită citită. Merită şi recitită pentru că - dacă îţi place să te simţi un pic mai priceput în a-i înţelege pe oameni şi un pic mai bogat atunci când termini o carte - e musai să citeşti şi Murakami. E un scriitor cu o educaţie clasică care, potrivit unei legende literare, a realizat brusc faptul că poate scrie literatură în timpul unui meci de baseball.
Găsiţi „La sud de graniţă, la vest de soare!” la Librăria Humanitas din Galaţi, de pe strada Domnească, nr. 45.
