* Interviu cu Eugen Făt, cel care a pus în scenă în stagiunea precedentă două producţii apreciate, care au ridicat destule întrebări şi au fost destul greu de ingurgitat *
- Deja ai pus în piesă trei piese la „Dramaticul” Gălăţean. Anul acesta Tot ce se dă şi Labirintul Irinei - Alb, precedate de debutul tău, Femeia ca un câmp de luptă, cu care ai fost nominalizat la categoria cel mai bun debut teatral românesc al anului 2007 de către Ziarul Financiar. Au urmat apoi spectacolele din stagiunea care tocmai s-a încheiat...
- Da, Tot ce se dă, care era un proiect pentru Festivalul de la Avignon şi Labirintul Irinei - Alb.
- Două producţii care, din punctul meu de vedere, reprezintă altceva decât piesele cu care ne-a obişnuit Teatrul Dramatic şi chiar teatrul românesc în general.
- Majoritatea spectacolelor mele nu reprezintă un produs pentru marea masă. Arta nu e un produs pentru marea masă. Nu e un produs general, de larg consum, din care oricine poate să guste şi să se bucure.
Ea se adresează unui anumit segment, unor oameni avizaţi si „iniţiaţi”, cu un anumit nivel intelectual şi anumite aşteptări de la viaţă. Şi probabil că din această cauză ultimul meu spectacol pare oarecum „straniu” şi mai puţin ingurgitabil. Nu e un spectacol pe care să îl înţelegi perfect din prima, şi care să „imite” realităţi şi fapte deja cunoscute sau convenţii demult şablonate. Este un spectacol care pune întrebări.
- Şi lasă loc la multe interpretări…
- Corect. Este foarte bine aşa! Nu vreau să spun eu „asta e soluţia”, „acesta e sensul”, „asta e viaţa”. Las ca fiecare să perceapă aşa cum doreşte, prin prisma propriilor experienţe de viaţă. Este doar un punct de vedere foarte personal.
- Dispare în acest fel acea „dictatură” a textului în faţa spectatorului.
- Exact. Cel puţin la Labirintul Irinei - Alb, textul a pornit de la nişte poveşti trimise de 48 de oameni, poveşti foarte intime şi personale, iar textul de la Tot ce se dă a fost mult prelucrat de mine. Am renunţat cam la 80 la sută din el.
- Acesta e cumva stilul Eugen Făt? Să ne aşteptăm la reprezentaţii similare pe viitor?
- Îmi caut încă stilul. Stilul nu este ceva facil, ce se găseşte după patru-cinci spectacole montate. Oricum, în direcţia aceasta caut. Încă mai simt nevoia să experimentez, ca să îmi găsesc propriul drum.
În această perioadă sau etapă, ceea ce mă interesează în spectacolele pe care vreau să le fac e să dau frâu liber imaginaţiei la limita plus-minus infinit şi să lucrez foarte bine cu actorii. Vreau să mă concentrez mai mult asupra muncii cu actorul. Textul vine pe planul doi sau trei, şi pentru mine este doar un pretext pentru scopurile enunţate mai sus.
- Nu te temi că vei avea reacţii de respingere din partea unui public obişnuit cu un anumit gen de spectacol?
- Ba da, dar mi le asum. Poate comparaţia pare desuetă, dar Van Gogh a murit sărac şi nimeni nu i-a înţeles şi apreciat tablourile în vremea aceea, pentru ca apoi să se vândă cu zeci de milioane de dolari şi lumea să se bată pentru ele. Beethoven la fel, iar lista de exemple continuă. În artă, există întotdeauna acest risc (şi tocmai din această cauză nu este la îndemâna oricui, iar acest lucru este înţeles de prea puţini).
Oricum, în momentul în care faci lucruri banale, şi faci ca mulţi alţii înaintea ta, nu se mai cheamă că faci artă, ci produs de consum, în serie, capitalist să-i spun. Nu vreau să se înţeleagă faptul că spun că un produs artistic nu trebuie să se vândă, dar culmea e că spectacolele care au cel mai mare succes şi care sunt cele mai căutate sunt cele care se adresează părţii din public avizat de care vorbeam mai sus, şi nu publicului în general şi care mai ales spun şi transpun, într-un alt mod, adevărurile deja cunoscute. Şi mă refer aici la un Eimuntas Nekrosius, Pippo Delbono, Andryi Zholdak sau Radu Afrim. Sunt destule voci care contestă aceşti creatori, care spun că nu le înţeleg munca. Dar asta nu înseamnă că ei nu sunt artişti. Dimpotrivă. Faptul că unii nu înţeleg acest gen de spectacole ţine de multe criterii.
Am văzut recent la Sibiu spectacolul Woytzek, în regia lui Andryi Zholdak, făcut într-o notă oarecum agresivă şi violentă, care şi-a găsit mulţi contestatari, dar asta nu înseamnă că nu e un produs de calitate. Iar Andryi Zholdak e un mare artist, chiar dacă anumite spectacole de-ale lui sunt mai mult sau mai puţin înţelese, mai mult sau mai puţin reuşite.
- Ai preferinţe în a juca piesele tale cu artişti tineri care să-ţi împărtăşească viziunea? Sau apelezi fără probleme şi la cei mai în vârstă? Acceptă aceştia noul tip de spectacol propus de tine?
- Da. Iniţial am pornit cu prejudecata că actorii mai tineri vor percepe mai bine şi mai repede mesajul meu. Însă m-am înşelat când am început repetiţiile la proiectul Labirintul Irinei, unde am avut surpriza să constat că şi a doua, şi a treia generaţie de actori răspund foarte bine! Şi mi-am dat seama foarte repede că diferenţa aceasta actori bătrâni vs. actori tineri nu are absolut nici o relevanţă, e cel mult o prejudecată.
Important e să găseşti o echipă care să creadă în tine, să îţi urmeze viziunea şi crezul şi să se bucure împreună cu tine de fiecare nouă descoperire legată de atmosfera spectacolului şi de personajele jucate. E foarte importantă legătura care se formează între regizor şi actori, şi lucrul acesta nu ţine de vârsta vreuneia din părţi.
- Ai deja definit un proiect pentru următoarea stagiune?
- Da, am mai multe proiecte, să văd care va fi acceptat de Consiliul Artistic. În primul rând vreau să fac o comedie şi apoi vreau să fac un spectacol cu mai puţini actori. Însă vreau să fie foarte concentrat, să pot să lucrez foarte, foarte atent cu actorul. O comedie neagră, asta sper eu să fac. Voi divulga titlul în momentul în care va fi acceptat proiectul.
- Încercaţi să promovaţi aceste producţiile în festivaluri?
- Am fost cu Femeia ca un câmp de luptă la câteva festivaluri importante din ţară, iar la cele două proiecte din stagiunea precedentă am trimis fişele de înscriere la câteva manifestări teatrale. Să vedem care şi unde vor fi selecţionate.
- Vacanţă?
- Nu am avut. Cinci zile, doar atât şi o perioadă de câteva zile, când am fost în creierii munţilor ca să-mi încarc bateriile pentru noua stagiune. Am mai fost la Festivalul de la Sibiu, unde am avut parte să văd nişte spectacole cu nişte concepţii regizorale foarte noi şi avangardiste (sper să ajung toamna asta şi la Festivalul Naţional, şi la Festivalul Shakespeare), am scris, am citit mult, nu prea am avut timp de altceva. Teatrul este ca un drog!
Explicaţii foto:
1 – Eugen Făt
2 - Imagine din „Labirintul Irinei – Alb”, unul dintre cele două spectacole ale lui Eugen Făt din stagiunea precedentă
3 - Spectacolul „Tot ce se dă” a fost primit excelent de public
