„Şi atunci când fiinţele au cutezat să iasă din mare, să-şi lepede coada şi să ajungă lei, oameni sau păsări, ele şi-au pierdut de tot libertatea! Aerul le-a apăsat de atunci cu greutatea lui. De fapt, omul a eşuat pe o plajă, ca o balenă mică, dar s-a încăpăţânat să trăiască. Şi, atunci când s-a adunat în comunităţi, fiind mai protejat, creierul i s-a micşorat...” Aşa e Jean-Yves Clochard, o frumuseţe de băiat, ar da pe spate orice femeie dacă n-ar vorbi atât de mult şi de complicat. „Da, trăim în turme şi avem propriii câini: unul o să-ţi ia permisul dacă nu eşti dracului atent!” - i-am replicat biologului. Jean-Yves mă însoţea din nou în expediţie, iar faptul că măcar acolo, sub apă, nu va vorbi (i-am defectat laringofonul!) mă făcea deja să jubilez.
Cât am cărat buteliile cu Heliox, centurile de lestare şi costumele de scafandru, omul a continuat însă: „Ştii, încă nu ţi-am spus nimic despre descoperirile mele. Tu cauţi epava galionului ăla, „Urca de Lima”, eu de fapt mă duc să vorbesc cu Homer! De fiecare dată fac asta. A acceptat chiar să-l testez: vine periodic şi la suprafaţă când îl rog.” „„Îl rogi”! Vorbeşti de Homer, delfinul ăla cu handicap?” Jea-Yves zâmbi, montând detentorul la butelie: „S-o crezi tu! Homer face parte dintr-o specie necunoscută până acum. Ştii şi tu că delfinii au cea mai mare inteligenţă, după om: se pot gândi la viitor, se recunosc într-o oglndă, se cercetează chiar, folosesc un limbaj mixt.” „Da, am citit că un exemplar de Tursieps truncatos, adus la noi din Australia, a învăţat să ne înţeleagă şi, odată întors acasă, i-a învăţat şi pe ceilalţi delfini! Aşa, aşa, poate ne duce la epavă” - înţep eu. „Homer s-a lăsat cercetat, a tot urcat special la bază, noaptea - azi îi întorc vizita.” „Nu mai spune, i-ai făcut colonoscopie?” Biologul nu se supără însă: „Scanările RMN mi-au arătat: are un centru al speranţei în creirer!” „Poate speră că-l laşi în pace...” Francezul mă opri: „Omule, e specie aparte, mult mai inteligentă: cu exocreier. Gândeşte, adică, cu toată suprafaţa corpului! Comunică nu numai cu cetaceele, pe noi ne „ascultă” şi ne foloseşte chiar!” „Nu cumva ţi-a dat bani ca să spui asta? Hai să ne scufundăm!” Omul mă privi adânc: „Bătrâne, cei din specia lui Homer sunt în contact mental cu „turmele” noastre omeneşti, terestre. Visele noastre îi hrănesc, aşa cum ar comanda feluri sofisticate. EI nu sunt omnivori, ci... gândivori, ca să spunem aşa. Şi pur şi simplu ne pasc gândurile: e ca şi cum ne-am uita la televizor, aşa văd ei gândurile noastre.”
Ilustrație de Victor Cilincă
