(1)
„Coridorul acesta a fost construit în anno di grazia 1564 de pictorul şi arhitectul Giorgio Vasari, cunoscut însă drept distinsul monograf al uriaşilor artişti renascentişti. El scris-a acea încântătoare „Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri” - începu să se dea din nou mare Malaparte. Eu venisem aici şi mai ales, ACUM, „a' tempi nostri”, numai şi numai pentru bucătăria florentină de secol XVI… Visasem mereu dealurile Chianti, acoperite de viţă-de-vie şi măslini, îmi dorisem întotdeauna să beau un Chianti original, cel cu cocoşul negru pe etichetă, de la mama lui, de pe vremea clanului de Medici. Doar că o asemenea excursie în timp costă al naibii de mult, iar instructajul este plictisitor şi lung: să nu faci aia, să nu muţi aia, să te prefaci mut şi să laşi numai ghidul temporal să vorbească, şi numai dacă e nevoie, cu tiempobăştinaşii ăia. Mă rog, costumele de epocă erau procurate din timp, adică chiar din timpul lor, ni se aduceau la „DeepTiempo-Hotel”. În timpul ultimei săptămâni de instructaj, învăţând să judecăm societatea timpului-ţintă după logica şi etica de acolo, trebuia să suportăm şi calvarul unor zgomote ale transformării faţadei hotelului în cea de la Palazzo Uffizi, cea abia construită la Firenze! Şi când te gândeşti, făcând o comparaţie, că acolo funcţionau corporaţiile medievale, „uffizi” însemnând, ca şi acum, „oficii”, birouri! Don Galeano, mittente-comandante, purta răspunderea Joncţiunii! Exact atunci când Palatul Uffizi, cel sintetic, ajungea în Florenţa, cel real era teletemportat în anul 2712, la CittàNova. Urma psihopropaganda: florentinii din trecut ieşeau pe străzile din CittàNova numai şi numai după ce erau avertizaţi de angajaţii MetaTiempoTrips, agenţia de turism temporal, să-şi ţină anume gura atunci când, la sfârşitul excursiei noastre culturale, vor fi întorşi înapoi în timp, cu tot cu palatul lor de rahat! Argumentul potrivit: ei erau în Iad, erau lăsaţi să-l viziteze, să se minuneze, erau hrăniţi, adăpaţi, iar dacă la întoarcerea în timp acasă vor vorbi, vor fi, desigur, arşi binişor pe rug de puternicii lor colegi de vreme. Şi oricum nu le-ar crede careva poveştile idioate. Or povesti ăştia cu toţii la fel? Ei şi ce, nu au mai fost „halucinaţii în grup”?
(2)
-Ştii, mă, ce-nseamnă la ăştia să facă adică „sex protejat?” - l-am întrebat pe Renato, că tot ne plictiseam. - Nţ, bre Calule, că tu oi şti, eşti nu mai deştept! – zice acela şi, nerăbdător: Ei, hai, zi-mi şi mie! - Păi, sex protejat, adică îţi tragi o pază de corp înarmată la uşa iatacului, în timp ce i-o pui doamnei. În loc să râdă, boul de Renato mă privi acru, de parc-aş fi scăpat un vânt: - Băi Calule, ai grijă, Compania interzice să faci sex în altă epocă decât aia a ta! Dacă i-ai fript, MetaTiempoTrips îţi va schimba, drept pedeapsă, viitorul! - Mda, de câte ori s-a călcat regula, s-a mai schimbat şi câte ceva în istorie. De pildă, în noua variantă temporală, a apărut ăla, cum îi zice, Malaparte, scriitorul ăla genial da´ fără scrupule, pe care îl adora aşa de tare Il Duce... - Malaparte? Nu aşa-i zice ghidului ăsta al nostru? - Io vorbesc de Curzio Malaparte, de fascistul ăla, nu de fraierul nostru, don Apollonius Malaparte. Dar, hai odată, haide să halim! Ghidul ne-a făcut semn. Prin arcadă, trăgeam cu ochii la serbare, aşteptând semnul. Ascultam muzici (numai tobe, lăute, niscai goarne cu sunet cam ascuţit, da´ prostimea se distra cum ne prostim şi noi de Halloween). Nu demult se consumase nunta Marelui Duce de Toscana Francesco de Medici, fiu al vestitului Cosimo, cu Johanna de Austria (tipă mişto!). Păcat că gagica asta va muri mofluză la numai´ 31 de ani, lăsându-l pe fustangiul său liber cu amanta veneţiancă. Acum aşteptam însă ca să ne strecurăm naibii la haleala de epocă, cu vin, cu vinul gratis, se înţelege, alde Medici acesta, filotim şi grandoman, făcea cinste la tot poporu´! Pâinea, o lipie uscată, o să mi se cam lipească de cerul gurii, am fost avertizat, dar mâncarea nu conţine nici amelioratori, nici coloranţi chimici, doar toxinele gustoase ale epocii şi oxizii ăia de plumb, de cupru – otravă curată… Ne strecuram prin pasaj. Pasajul, o promenadă acoperită, discretă, lungă de o milă, o trecere plăcută între Palatului Pitti, unde locuieşte alde Francesco, şi Uffizi – „birourile” unde lucra. Trecerea o ia spre Arno şi, cu arcurile lui uriaşe, urmează râul pân´ la Ponte Vecchio. Ăsta, Marele Duce, tocmai desfiinţase în drum vechea piaţă de carne – duhoarea, într-adevăr, te trăsnea, spune ghidul Malaparte. Au fost aduşi în loc cu aurarii, sigur, trebuie să fi dat ceva şpagă...
(3)
Joncţiunea se făcuse destul de mişto, noi intrasem la ţanc în epocă, odată cu hotelul-navă temporală de secol XXVIII deghizată în Palatul Uffizi, ne confundam deja amical cu băştinaşii temporali (cam puţeau), aveam acces la masă, un fel de zdrăngăneală muzicală (lăutele alea sunau totuşi ceva). Doar sex cu băştinaşele nu era voie.
Şi mai rămânea ca don Galeanu să nimerească schimbarea exactă şi înapoi. Căci o plecare cu o întârziere de o juma´ de nanosecundă putea produce o catastrofă ori la ei, ori la noi! Uite de pildă, acea noapte de 18 spre 19 iulie, an 64, la Roma, când „DeepTiempo-Hotel”, deghizat în Marele Circ, întârziase cu mult mai puţin Joncţiunea. Adevărata construcţie explodase la revenire şi atunci Roma arsese timp de nouă zile: doar trei cartiere au scăpat neatinse, din 14! Schimbările propagate în Istorie au schimbat însă puternic viitorul. Acuzat de urmaşi că şi-ar fi incendiat capitala, „modelul” dictatorial Nero s-a amplificat în timp până la Hitler ăla, care nici măcar nu existase în vechea variantă de istorie. Şi când te gândeşti că atunci don Galeano nu primise decât opt zile suspendare şi o amendă de 300 de Yuani americani…
Mâncam cu slugile: la masa sa, de teamă că va fi din nou otrăvit, alde signor Francesco de Medici, Marele Duce de Toscana, mânca subţirel şi bea slab. În schimb, fetiţele erau tare nostime. Păcat că Malaparte se tot bunghea să nu dispar cu vreuna! Când i-am simţit degeţelele pe umăr, în penumbra unei perdele din brocart jeguit de prostimea care halise în aripa aceasta, m-am temut să nu fi dat cumva peste vreo baborniţă nesăţioasă. „Signora!” – zic io. „Cavaliere…” – îmi zice ea. Io: „Andiamo, belleza!” Dar se bagă unul – scurt şi gras, cam ca greţosul Malaparte al nostru. „Nu fi tâmpită!” – şuieră într-o coreeană britanică piticul diform. Îmi vine să-i trag un pumn, când îl aud: „Nu vezi, Gina, că acesta-i tot din viitor?” Şi atunci mă dumiresc – văz că ea poartă implanturi mici, de tip „patru sâni”, dar corsetul renascentist le mai estompează, cum ar zice Malaparte. De asta şade drăcoaica aşa, mai la umbră. „Cocoană, văz că eşti de-ai casei”, mă apropii şi mai mult. Nehotărât, însă: merită să baţi atâta şi atâta drum în istorie, doar ca să te culci cu una din secolu´ tău?!
(4)
Dar Malaparte tot nu ne dădea pace: „Am vrut special să vă arăt sălile aşa cum erau ele atunci, fără cele o mie de picturi agăţate pe pereţi în secolele următoare. Doamna Sylvia îşi aminteşte poate când a putut vizita, împreună cu noi, parcă în 2712 sau în ´13, Pasajul”, spunea, neîntrebat, Apollonius Malaparte, plictisitorul nostru ghid. Sylvia asta era ca o floricică de mai, însă una presată acum mulţi, muuuulţi ani între paginile unei cărţi de geometrie urât mirositoare, cum miroseau cărţile prin acel abject secol XXI, când s-a revenit, pentru o vreme, la „cultura scrisă”. Personal, prefer culturile de canabis, dar pentru aşa ceva sau o pipă cu opiu trebuie să apelezi la firma de călătorii temporale MetaTiempoTrips, care te duce în orice vreme a depravării. Păcat îbnsă că ni se interzice şi „orice contact fizic cu persoane din altă perioadă”. Norocul meu să-mi pice Ginuţa care, aşa îmbrăcată, pompos, părea din acel îndepărtat secol florentin… Ghidul ei temporal, piticul cel diform, Tindoretto, se uită chiorâş după noi. „O donna cumsecade din vremurile astea nu poate să se fâţâie singurică, fără un echipaj, pe tot felul de străduţe”, încercă să se opună vestejitul. „Ba mă va conduce acest nobil cavaliere”, mă arăta ea, trăgându-mă în stradă. Pe drum, Gina începu să turuie: avea un singur lucru de respectat în relaţia cu firma care o adusese aici, „TurTiempo Ufficiale” – intervalele, de cel mult o dată pe săptămână, în care se întâlnea cu ghidul.
„Ce faci aici?” – am întrebat-o în timp ce-i desfăceam corsetul cu atâtea şi atâtea şiteruri, un fel de cofrag de pânză întărit cu oase de balenă. Era bogată tipa, căci făcuse rost chiar de trei bucăţi din acele capot anglais, prezervativele epocii – „redingota englezească” din maţ de miel, o porcărie, dar ea făcea cărţile! Mi-a povestit, continuând să mă folosească, de escapadele sale în epoci şi mai vechi. Acum, era rezidentă în secolul XVI, firma asta de călătorie, neînregistrată, îi permitea practic să facă orice. Dar după ce dăduse foc, din greşeală, unei aripi de mănăstire, Ginuţa constatase că nu schimbase mare lucru din viitorul omenirii. „Pur şi simplu, Timpului nu-i pasă ce facem! Timpul face ce vrea el cu noi, altfel nu aş fi aici!” Şi, cred că zâmbind, căci pe vreme lui alde Medici se lumina cu lumânări chioare, adăugă, ca să mă îmbune: „Şi cu tine, belezza!”
