* „Receptarea socială românească este una defavorabilă filmului” *
Festivalul naţional de film de la Galaţi a adus şi filmele unor regizori români din generaţii diferite. Am discutat cu ei despre viaţa şi viitorul posibil al filmului românesc.
Primul dintre ei, Gheorghe Preda, se poate lăuda, pe lângă studii… economice, cu facultatea de cinematografie terminată la Bucureşti şi, în continuare, cu studii la Paris, unde şi-a luat licenţa la Academia de Teatru şi Film şi masterul în cinema şi audiovizual la Sorbona. A lucrat şi în televiziune: la ProTv, TVR, Antena 1. A fost 2 ani director de creaţie la MTV România. În prezent este lector universitar drd. la UATC şi regizor artistic la Realitatea TV.
Autor de scurtmetraje artistice, documentare pentru televiziune, clipuri muzicale şi spoturi publicitare. A fost distins de două ori cu Premiul Uniunii Cineaştilor, de două ori cu Premiul Naţional de Televiziune (APTR) şi de trei ori cu Premiul Special al Juriului la Festivalul Internaţional de film Dakino. În 1996 i s-a acordat Marele Premiu la Festivalul Filmului de artă Teplice, Slovacia, cu un documentar. Filmul de lungmetraj „Îngerul necesar”, prezentat la Galaţi, a primit necesarele aplauze şi a lăsat o puternică impresie…
- Se vorbeşte despre un „nou val” în cinematografia românească…
- De vreo 7-8 ani, câţiva cineaşti care au abordat tematica aceasta foarte socială şi foarte apăsat critică la adresa societăţii din România au avut o priză extraordinară…
- E o reţetă?
- E o reţetă! Şi aici veţi vedea că mă poziţionez pe o zonă care n-are nicio legătură cu zona asta. Dar trebuie să recunosc faptul că e o reţetă: dacă faci filme aşa, cu siguranţă ai un paşaport pentru Cannes.
- Festivalul de la Cannes, totuşi, nu merge cumva tocmai pe încurajarea producţiilor cu buget mic, poate pentru a da o palmă cinematografiei scumpe hollywoodiene?
- Pentru un film precum „Îngerul necesar”, niciun producător din lumea civilizată, care ar vrea să scoată bani dintr-un asemenea film, n-ar oferi finanţare. Acesta e un dat.
Reţeta, dacă există, e următoarea: fie că există producători care investesc într-un film pentru ca acel film să fie un obiect care la rândul său să scoată bani, fie că sunt fonduri internaţionale şi naţionale, cum este fondul de la CNC de care şi noi beneficiem, care dau bani doar pentru nişte filme extrem de personale, extrem de europene şi aşa mai departe.
Şi evident că în faţa unui film american foarte scump, făcut cu 15 milioane de euro, când tu vii, ca român, cu un film făcut cu telefonul mobil, lumea se miră. Dacă la New York apari cu aparatură din 1970, lumea se miră şi zic: wow, mai e posibil, se mai fac lucrurile aşa?
- Se poartă filmarea cu camera pe umăr, se zice chiar că e mai sinceră…
- Se poate şi cu camera pe umăr, se poate şi cu telefonul mobil: la Viena este un festival de filme făcute cu telefonul mobil; sunt tot felul de domni, doamne care filmează cu telefonul mobil şi apoi fac rost de bani şi le transformă în pelicule… Deci tendinţele sunt foarte variate.
Mi se pare culmea sărăciei să faci un film cu telefonul mobil; probabil că limita de dincolo de asta ar fi să nu mai faci film deloc: să stai lângă un ecran şi să povesteşti ce vrei să faci. În filmul mut din Japonia anilor ’30 – ’33 nu exista un domn care cânta cu pianul sub ecranul pe care rula filmul, ci era un domn care explica filmul.
Ca să vă răspund deci la întrebare – îmi vine foarte greu să recunosc chestia asta, dar trebuie s-o recunosc – noi trebuie să facem filmele pentru festivaluri, pentru că nu există săli de cinema unde un film să vină să scoată bani, backgroundul social al filmului românesc este că „a, este un film cu multă mizerie, nu mai bine să vedem un film de dragoste american?” Receptarea socială românească este una defavorabilă filmului, deci n-ai cum să-ţi scoţi banii!
Foto: A. G. Secară
