Nu visez, nu mă joc... (poţi s-ajungi şi să vezi)... este ea, în sfârşit... (n-am crezut că mai vine)... uite-o, umblă pe deal şi tot cată încoace!... (cu părere de rău? cu părere de bine)...?   Stai şi tu? stai şi tu, frate fluture? stai? stai şi tu, vreau să fim amândoi când această doamnă fără cusur va să fie la poartă şi-o să vadă cum stăm (pregătiţi) la fereastră!   Va s-ajungă aici cu părere de rău?... recunosc: n-o cunosc... dar nu cred că-i ...

Când îmi vorbea despre evoluţia artei, doamna profesoară Geta Teodoru considera că-i necesară depăşirea obişnuinţelor, că trebuie instituită starea de asediu asupra şabloanelor, libertatea de mişcare printre colţuri de neant, dar şi printre flori de colţ, trebuie omologat strigătul de durere în paradis, dar şi urletul de bucurie în infern. Şi-mi dădea şi exemple. Că avea destule. Fiindcă învăţase de la alţii. Că nu le ţinea doar pentru ea. Şi nici nu era posesiv� ...

Urât şi sec şi strâmb, spre nicăieri mânat de lăcomie şi minciună, rândul acesta huruie cumplit, puşcă în cer şi dă cu barda-n lună!   Rândul acesta nu-i oricare rând... a fost un rând cu minte şi cuminte... dar, obsedat de mult, vrăjit cu mult, şi-ntunecat cu dinte pentru dinte,   mărşăluieşte, urlă, poartă rău şi crede, astfel, c-o să-şi facă bine... ce şir de vajnici fără căpătâi tocmai da capo, tocmai până-n fine!   Mai stau încet, şi ...

Ultimul din titlu-i profesor de desen tehnic. I se spune moş Gheorghiu. Mic de statură şi rău de inimă, i s-a dus vestea-n târg şi la moară. Pe el nu-l interesează dacă am sau nu am legătură cu "disciplina" pe care o conduce şi o "predă" cu o tenacitate demnă de scopuri mult mai înalte decât a şti să desenezi un şurub cu filet pe stânga, să zicem. N-am să-l pricep niciodată de ce-mi bagă popă pe gât când eu vreau şi-mi place preoteasă, de ce trebuie să învăţ să ...

Moto: "şi mai cred că se mai poate             (cu iubita-n ochiul stâng)             să mă satur de păcate             şi să plâng, să plâng, să plâng"                                    (Iolanda Cremene)   Eşti frumoasă numai lângă mine, pururea flutură violetă... încă mai am o mare de cerneală şi un munte de cretă, să-mi scriu memoriile pe aripile tale, şi pe zăpadă să scriu, şi pe drum, despre z ...

Da, iată, vine profesoara. Vine căprioara neagră. Vine Geta Teodoru. Aşa cred toţi colegii mei. Dar eu nu cred că vine. Eu cred că pluteşte. Că sare din piatră în piatră. Din stâncă în stâncă. Din poet în poet. Iat-o, e aproape de poarta şcolii. Toţi o salută încolo şi încoace. Oferă respect. Şi impune respect. Eu sunt în urma ei. Eu nu stau în blocul cămin. Stau la gazdă, pe strada Libertăţii 63. Nu suport internatul. Că-i hărmălaie din aia, cu tupeu. Nu din a ...

Moto: „de când nu mai ştiu de maria,             bat zilele paşii pe loc…             mă uit la icoana-i şi-mi spune             să tac, să pun lemne pe foc”                                              (Iolanda Cremene)   Maria, rază perpendiculară pe diametrul sufletului meu, mi-a desenat pe geam lumină chioară, să nu văd calea către Dumnezeu!   Am vrut să-i dau puţină înclinare spre ochiul u ...

Profesoara neagră (ce corp didactic năucitor) nu-mi respinge textul cu pretenţii de operă literară. Textul se numeşte "Ea". Textu-i foarte naiv, dar nu-i neserios. "Ea" este o înşiruire de versuri în stil clasic, o simplă adunare de verbe banale lângă o droaie de adjective/epitete din categoria "cocoş". Ea, căprioara neagră, primeşte textul, îl citeşte o dată, de două ori... (cred că o face la modul zeflemea)... îmi zice/mă roagă să-l las la ea până a doua zi. Sigur c� ...

Toată viaţa, se pregăteşte de plecare... (crezi că nu se mai întoarce niciodată)... şi nimeni nu-i dă nici o atenţie, dar fiecare zice: ducă-se naibii, e o traviată!   Toată viaţa, cultivă şi îngrijeşte camelii... (crezi că-i florăreasă oarecare, in/discretă)... nimeni nu-i dă un strop de apă, dar şuşoteşte: ducă-se naibii, e o violet(t)ă!   Toată viaţa, îşi drege glasul şi cântă până dincolo de cer, până dincolo de uimire... duşmanii şi duşmancele cl ...

Am cincisprezece ani în carne şi-n oase. În suflet nu ştiu câţi port. Cică sufletul n-are vârstă, nu se măsoară în unităţi cunoscute bipedului cu şi fără cap. Ea are douăzeci şi cinci. Şi-i foarte frumoasă. Şi profesoară de limba şi literatura română. Nu-i frumoasă ca o stea de cinema, să zicem. Are distincţie. Are eleganţă. E înaltă. E trestie, sigur. Ori, poate, a fost trestie în altă existenţă. Şi i-a plăcut aşa de mult, încât a rămas trestie. Sau zi ...