De regulă, sunt foarte atent pe unde calc, pe unde merg. Indiferent de loc, de mod şi de timp, indiferent de anotimp, mă uit la fiecare pas. Dar asta nu înseamnă că "stau" cu ochii pe pământ, că nu răspund la bună ziua celor din ce în ce mai puţini care mă salută. Şi nu înseamnă că nu-i salut şi nu-i respect pe toţi cunoscuţii, fie ei şi din tabăra adversară, ori tabăra duşmană. Cei care mă mai salută se împuţinează pentru că nu suportă nişte adevăruri zilnic ...

De când aştept să moldo/vin acasă, în moldo/vremea noastră cu opinci, unde s-aude moldo/iarna lungă: eu ning, tu ningi (încet) eu ning, tu ningi... mereu visez că voi găsi acolo (numai acolo) sanie şi cal, să lunecăm (de tot) spre moldo/vară, spre cercul nostru strâmb, extemporal, spre tot ce poate (azi) să mai însemne atunci, odată, veşnic, moldo/ieri... aici şi-acum suntem striviţi cu ceasuri mânate-n în gol de doamna Nicăieri! Aici e trist, aici e altă ţară, aici ...

Acorduri, alb, timp stat, extaz...operă vie în piruete şi-n volute, uimitor, silabisind zădărnicii şi poezie: mi/re/la/sol...sol/la/re/mi...în "la" minor!...   Şi pregătiri...ce pregătiri!...o viaţă toată, corăbii simple, balerine...pot să cred c-a fost odată n-a fost, încă, nici o dată răscolitor, aşa, tăcând şi menuet!   Şi ce mai stă sfârşitul albului şi-aşteaptă să-nceapă cântul, să se bucure un pic... corăbii lungi, fără mister, sub steauă dreaptă, ...

Sigur că da! Nea Ion Croitoru (Dumbă) nu a tras niciodată cu puşca în păsări sălbatice, mai ales în păsări cântătoare. De ce-l porecleşte lumea Dumbă? Fiindcă, uneori, când mai bea câte un pahar în plus la bufet, se dă de-a tumba (dumba) pe coastele geografiei, dar puşca-i rămâne intactă, în spinare, la locul ei, ca o diagonală a păcii, ca o singurătate înclinată între umărul stâng şi şoldul drept, ca un avertisment ruginit pe dinăuntru, cu primul cartuş pe � ...

Tata stă şi se uită cu ochi albaştri la teiul liniştit şi bătut de vânt... şi încep să mă mir: ce tei uriaş, ce tată bătrân pentru care mai sânt!   Vine o pasăre cu pene de scris şi se opreşte pe o ramură să cânte pentru cei plecaţi, pentru cei rămaşi sub tei, lângă tata cu mâinile blânde!   Cere o pană şi scrie!...îmi zice tata... scrie cu cerneală din ochii mei, scrie pentru maică-ta plecată să deretice raiul pentru mine şi tei!   Mă uit la pasăre, fi ...

Oare pasărea o fi trecut dincolo de cer? Cum să rămână ouăle singure? Cum să le iau acasă? Ce-o să zică mama? Deja simt cum nuiaua de corn îmi "vine" perfect pe spinarea de făt-frumos cu mintea-n brusturi. Vai de capul creierului meu! - cum va să scrie Nichita Stănescu, însă eu încă nu-mi imaginez. Sigur că da! Plâng înspre cer, simt susul cum se apropie şi cum mă înveleşte, cum mă lasă fără jos, dar simt cum plânsul îmi purifică tot dinăuntrul, cum îmi perforea ...

Moto: "despre maria nu mai ştiu nimic...              am auzit că se întoarce-acasă              fiindcă-o doare dorul şi i-i frig              şi-i tot la fel de lungă şi frumoasă"                                             (anonim folk)   Începe să plouă, Marie... mai stai o secundă, mai stai să treacă şi vara aceasta... şi naşte-l din nou pe Mihai!   Începe să plouă cu floare în pletele ta ...

Zăpodiile mi-au tulburat mereu dimensiunile copilăriei. Însă, ca zăpodia noastră dintre pădurea lui Dumbă (Ion Croitoru) din Adam şi dealul care hotărăşte cătunul Zimbru la apus, nu reuşeşti să afli niciunde, chiar dacă răscoleşti pământul în cruciş şi-n curmeziş, cum zic toate cărţile cu basme şi cum spun toţi bunicii şi străbunicii acestor locuri minunate. Această spinare de cal, această culme, acest ascunziş lin, acest platou mirific m-a făcut praf de fiecar ...

Şi-aud, şi văd: în hohote şi-n lacrimi vine trecutul timpului prezent... vrea să-mi oprească aripile morii, să-mi bată vântul drept şi repetent, şi vrea să-mi hotărască veşnicia, şi visul să mi-l ia de la oblânc, să-mi şteargă amăgirile din zare, din care-am tot mâncat şi mai mănânc, din care-a ciugulit şi dulcineea, şi chiar mârţoaga a poftit un pic, şi vor mai mult, le dau...dar scutierul îşi face cruce şi nu vrea nimic!   Şi văd, şi-aud: în hohote şi-n ...

În fiecare zi, pe aria marilor şi nenorocitelor cvartale gălăţene se consumă drame existenţiale accelerate şi scelerate până la paroxism şi infracţiune. Din toţi "demnitarii" locali, nimeni nu dă doi bani pentru liniştea publică din ce în ce mai bolnavă. În vacarmul general, fiecare face ce-i trece prin tărtăcuţă, fiindcă-i democraţie, nu? Unul taie, unul borteleşte, altul bate, altul urlă...şi toţi parcă-s plămădiţi şi frământaţi şi "luminaţi" de aceeaşi ...