Dintotdeauna, regii au avut voie de la Cel de Sus să aibă câte amante și-au dorit. De ce nu ar fi procedat la fel și consoartele lor? Cine le împiedica?
În cele ce urmează, veți citi fapte știute sau mai puțin știute despre iubirile mai mult sau mai puțin secrete ale unor mari regine ale lumii.
Împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei (1762-1796)
Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, viitoarea țarină a Rusiei, era din neam domnesc, fiică a unui general prusac cu titlu de prinț și a unei contese.
Împărăteasa Elisabeta I a chemat-o la Curtea Imperială pentru a vedea dacă tânăra este compatibilă cu moștenitorul ei, Peter-Ulrich, în vederea unei viitoare căsătorii cu cel ce avea să devină ţarul Rusiei.
Ajunsă în imperiu, Sophie a câștigat repede simpatia împărătesei, s-a impus în fața demnitarilor, s-a dedicat studiului intens al limbii ruse și religiei ortodoxe și s-a convertit la ortodoxism, primind numele Ecaterina. S-a măritat după numai un an cu Marele Duce Petru, dar nu l-a plăcut nicio clipă. Se zice că ar fi rămas virgină în primii opt ani de căsnicie!
Dar... după al nouălea an de mariaj a născut un băiat! Gurile rele au susținut că era fiul unui șambelan (îngrijitorul apartamentului ei de la palat). Copilul a fost imediat îndepărtat de către soțul Petru. Patru ani mai târziu, țarina naște o fată – de data aceasta, tatăl este un conte polonez de la Curte.
Devenit împărat, Petru al III-lea și-a izolat soția într-un apartament al Palatului de Iarnă, iar el s-a instalat cu amanta sa, Elisabeta Voronțova, în apartamentele imperiale.
Ecaterina naște din nou. Băiatul, de data asta, este fiul unui om din suita țarinei.
Dorindu-și tronul, Ecaterina a inițiat un complot în care țarul și soțul ei, Petru al III-lea, a fost ucis. Iar ea s-a încoronat împărăteasă.
Cea mai mare dragoste a vieții ei a fost Grigori Potemkin, feldmareșal de armată, cu care se poate să se fi căsătorit în secret. Potemkin a rămas ministrul ei preferat, iar de multe ori s-a vorbit despre existența unui triunghi amoros, de fiecare dată cel de-al treilea fiind un amant diferit al țarinei. Bărbații care i-au devenit iubiți au fost, pe rând, Pyotr Zavadovsky, secretarul ei personal, apoi Semyon Zorich, Ivan Rimsky-Korsakov, Alexander Lanskoy, Alexander Yermolov, Alexander Dmitriev-Mamonov și Platon Zubov. Nu există mărturii credibile decât despre un număr de 12 amanți care s-au perindat prin viața Ecaterinei, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată.
În anii 1790 starea ei s-a deteriorat cu repeziciune. Se îngrășase și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și a ulcerelor varicoase, apoi a suferit un atac cerebral după care nu și-a mai revenit pe deplin. Ecaterina cea Mare a murit în Palatul de Iarnă, la vârsta de 67 de ani.
Regina Maria Antoaneta a Franței (1770-1793)
La 16 ani, Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Terezia a Austriei și sora viitorului împărat Iosif al II-lea al Austriei, s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI-lea al Franței. Suita care a dus-o la Paris a fost impresionantă: 57 de trăsuri, 117 slujitori şi 376 de cai. La 19 ani, frumoasa tânără devenea regină. Diferențele dintre cei doi soți nu puteau fi mai mari: Ludovic era introvertit, timid şi indecis, îi plăceau activităţile solitare, precum cititul şi prelucrarea metalului, iar Maria Antoaneta era plină de viaţă, îndrăzneaţă şi sociabilă, îi plăceau jocurile de noroc, petrecerile şi moda extravagantă.
În timp ce regele mergea la culcare după miezul nopţii, petrecerile şi beţiile Mariei Antoaneta abia începeau. Când ea se trezea înainte de prânz, el lucrase deja câteva ore la pasiunile sale. Vestea că însurățeii nu şi-au consumat căsătoria a ajuns la urechile împărătesei Maria Teresa, care l-a trimis imediat pe fiul său, Joseph al II-lea, pentru a le fi consilier marital. Se pare că sfaturile sale au funcţionat: un an mai târziu, Maria Antoaneta a dat naştere unei fiice.
După 10 ani de căsnicie, timp în care-și construise propriul palat (Micul Trianon) pe teritoriul Castelului Versailles, între Maria Antoaneta și diplomatul suedez Axel von Fersen se legase o puternică pasiune amoroasă. Gurile rele ale vremii, presa adică, au susținut că nu era unica aventură a reginei. Ea a început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-a acceptat în cercul intim de prieteni – baronul de Besenval, ducele de Coigny, contele Esterházy și chiar cumnatul ei, contele d’Artois. Regina ar fi avut chiar amante (ducesa de Polignac). Maria Antoaneta a născut patru copii, despre care presa vremii (pamflete publicate pe foi volante) spunea că nu ar fi fost niciunul procreați cu regele consort.
Orgiile de la Micul Trianon au continuat, cu o opulență care nu a scăpat ochiului public, între-o vreme când Franța se confrunta cu mari probleme financiare și sociale. Numeroase pamflete o acuzau pe regină de ignoranță, extravaganță și adulter, unele dintre ele cuprindeau ilustrații desfrânate, iar altele o numeau „Doamna Deficit”. Ei i-au fost atribuite cuvintele „dacă poporul nu are pâine, să mănânce cozonac!”. Opinia publică aduna o imensă tensiune, care avea să se transforme în Revoluția Franceză; iar cuplul regal devenise o țintă detestabilă.
La vreo trei luni după căderea Bastiliei, în 1789, Ludovic și Maria Antoaneta au fost aduși cu forța la Paris de masele revoluționare. În 1791, în ciuda unei tentative de refugiere la curtea Austriei, cei doi și suita au fost întorși la Paris sub arest. După numai un an, judecat pentru trădare, Ludovic al XVI-lea fost ghilotinat.
Regina a mai rezistat în viață doar un an. Acuzată de trădare și furt (celebrul caz al colierului cu diamante), dar și pentru o falsă relație de incest cu fiul ei, capul reginei a căzut și el sub ghilotină.
Una peste alta, numeroasele acuzații de adulter nu s-au dovedit. Mare pasiune a reginei a fost doar contele suedez Axel von Fersen, care a și încercat să-i salveze viața. Falsă s-a dovedit a fi și acuzația de incest. A rămas în picioare doar pasiunea Mariei Antoaneta de a cheltui fără măsură pentru a-și satisface orice capriciu.
Împărăteasa Maria Tereza a Austriei (1740-1780)
Soția împăratului Francisc Ștefan al Sfântului Imperiu Roman și mamă a împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea, Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich a purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, dar este cunoscută ca împărăteasă.
Regină pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, frumoasa nobilă a intrat în istoria extravaganței ca una dintre cele mai pofticioase femei, iar poftele ei ar fi fost legate de sex sălbatic.
Una dintre legende povestește despre faptul că se „îndulcea” adeseori cu soldații din propria gardă. Că făcea adesea „inspecții de front” și, dacă îi plăcea „umflătura” dintre picioarele lor (pe vremea aceea, bărbații purtau un fel de colanți, care le lăsau la vedere „farmecele masculine), îi ducea la ea în apartamente. În cazul în care nu era satisfăcută, îl invita pe bărbat într-o cameră unde, în momentul în care el se afla deasupra unei trape, regina trăgea de o manetă, trapa se deschidea, iar el cădea în niște săbii, unde își afla sfârșitul. Cadavrul era evacuat mai apoi printr-un tunel și era abandonat în șanțul de apărare inundat al castelului ori în apa Mureșului.
Unul dintre episoadele devenit celebre s-ar fi întâmplat la castelul Martinuzzi din Vinţu de Jos, Transilvania, iar cadavrele ar fi fost aruncate în Mureș.
Se zice că moartea i-ar fi survenit în timp ce „agresa sexual” un armăsar care, biciuit, s-ar fi speriat și ar fi călcat-o sub copite.
Adevărul istoric este însă puțin altfel: pe de o parte, nu s-a descoperit în castelul de la Vințu de Jos nicio încăpere cu destinația legendei și nici un tunel spre Mureș. Nu s-au găsit nici dovezi că regina ar fi vizitat vreodată castelul.
Pe de altă parte, se pare că zoofilia femeii ar fi fost scornită de țiganii din grajdurile împărătești, pe care ea a dorit să-i civilizeze cu forța. În scopuri administrative, a fost dată chiar o lege, care stipula că „numele de ţigan este înlocuit cu denumirea de «neubauer» - ţăran nou. Limba ţigănească este interzisă, la fel şi portul sau ocupaţiile specifice acestei etnii. Tinerii peste 16 ani vor fi supuşi serviciului militar. Impozite se vor fixa şi pe capetele etnicilor ţigani. În plus, jurisdicţia voievodului ţiganilor asupra acestei populaţii este, o dată cu acest decret, anulată”.
Documentele de arhivă arată însă că Maria Tereza a murit la vârsta de 63 de ani, în propriul pat, din cauza unei hemoragii cerebrale.
Regina Maria a României (1914-1927)
Maria Alexandra Victoria de Saxa–Coburg și Gotha a fost o englezoaică extrem de bine înrudită: fiică a ducelui Alfred, cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii, verișoară a țarului Rusiei Nicolae al II-lea și a împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea.
Maria a fost dată de familie moștenitorului tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen.
El era bolnăvicios, timid, nehotărât și, din cauză că era iremediabil îndrăgostit de poeta Elena Văcărescu, exilată la Paris pentru a nu sta în calea traseului către tron al prinţului, nici nu a prea plăcut-o pe tânăra sa nevastă (care avea doar 19 ani). Ea, deosebit de frumoasă, era, în schimb, extrem de energică, volubilă, inteligentă, înțeleaptă, patriotă, pasională și decisă. Din această cauză, a fost la un moment dat numită „femeia-bărbat”.
Maria a avut o contribuție covârșitoare la crearea României Mari, dar relațiile cu Ferdinand i-au dat libertatea să-și trăiască viața așa cum a vrut.
S-a bănuit că fiica sa Maria-Mignon s-a născut din aventura pe care regina a avut-o cu aghiotantul său, Zizi Cantacuzino, care o însoțea peste tot.
În timpul războiului, Maria a căzut în brațele colonelului canadian Joe Boyle, cu care a continuat relația și după întregirea României.
Apoi Cupidon a lovit din nou: regina s-a îndrăgostit de Waldorf Astor, un cumplit de bogat aristocrat american.
Dar săgețile zeului amorului nu se terminaseră: Maria a ajuns în brațele celui mai iubit amant al său, prințul Barbu Știrbei, care i-a rămas reginei „lipit de suflet ca marca pe scrisoare”, până la sfârșitul vieții.
