Acuş îi sare ţandăra luminii
şi va să-(mi) zvârle: n-ai avut noroc...!...
Eu va să strig (frumos) la întuneric
să vină toată ziua şi să-l rog:
măcar o clipă, ultima din viaţă,
vreau să mă laşi în adâncimea ta...
m-am săturat de frica lipsei tale
şi-a celor care-o cred şi-o cheamă stea,
şi-a celor care-au scris că-i începutul
deschis/închis (bun/rău) într-un cuvânt!...
Acuş îi sare ţandăra şi-mi urlă:
cum ai curaj să spui "sânt cel ce sânt"?
cum îndrăzneşti, când rugul este gata
să facă scrum din ce-i trecutul tău,
şi când eu pot, c-o singură scânteie,
să fac din tine rai şi iad şi hău?...
deschid/închid...s-aude toată noaptea
cum vine-n ruga mea şi-n toi de zi,
cum râde-n hohot şi mă-ndepărtează
de spectrul şi stigmatul lui "a fi"
în mijlocul luminii, la cheremul
cestui blestem!...Aştept, nu mă mai rog,
dar văd cum ţăndări sar din întuneric
şi-mi scriu pe suflet: n-ai avut noroc!
