Din colecţia „Cele mai frumoase poezii cvasi/bulevardiere rămase tablou” Mult zvon şi bucurie vibrează-n depărtare, la Grupa mititică, dar şi la Grupa mare – se bagă rătăcire la Casa de Nebuni, himere şi speranţe, sticleţi şi gărgăuni! Se bagă cu cisterna, cu graiferul se bagă acelor într-o parte, acelor într-o doagă, acelor duşi cu pluta, acelor care zic: io-s Domnul ăla mare, io-s Regele ăl mic! Se bagă echilibru acelor într-o roată, să le vibreze mintea ...

Sigur că da! Urmez povaţa psihologului Mihai Cărare, îmi telefonez prietenii cei mai apropiaţi, Vasile Cherpedin şi Costică Prăpăd, şi ambii mi-o recomandă pe Maria Sâcâială, fostă Contabilă şefă în Atelierului de Vopsit Ciori, unde am lucrat şi eu între anii 2002-2006, ca expert/cotrobăitor Tehnic de Calitate! Cică madam Sâcâială e cea mai potrivită pentru Leac, poartă 55 de ani tereştri-n trup şi-n suflet, pantofi 44, rochii lungi şi strident imprimate cu mătăc ...

(!) primesc iertare, mă declar înfrânt - [...abia acum cred că era mai bine să fi păstrat un glonte pentru mine căci nu se ştie unde, cum şi când va trebui să încetez, cu el, mărşăluirea mea spre Sărbătoare: locul râvnit de toţi, de fiecare Soldat umplut de Glorie-n Măcel, umplut de Lauri, declarat Erou chiar dacă multe Vieţi, nenumărate, a întrerupt prin faţă şi prin spate, pe lângă testamentul Vechi şi Nou, cum a făcut cel Mare şi (cel) Sfânt, dar nu a dat la ...

Au trecut aproape douăsprezece luni de când, în urma unui ne/aşteptat şi elegant Proces de Evaziune Sentimentală, mă tot vizitează - material şi spiritual, real şi virtual - o Doamnă/Ciudăţenie despre care am mai adus-aminte într-astă rubrică de subsol! Pe actul ei de identitate se poate vedea şi se poate citi foarte limpede: Apatia Lehamite! Desigur, n-am stat cu mâinile-n sân ori cu capul pe tânjală! Şi nici n-am făcut-o pe Zmeul sau pe Făt-frumos în prezenţa-i concre ...

(!) începe nuntire, începe/ de jos până sus şi-napoi - se ştie, se vede, s-aude/ cum tot se împarte la doi, cum tot se adună-ntr-o clipă/ mai lungă decât am crezut în orele noastre astrale,/ atunci, fără nord, fără sud (!) (!) începe aducere-aminte/ cu nalt, cu adânc şi frumos - se ştie, se vede, s-aude/ cum vine candoarea pe jos, pe sus şi pe unde doar gândul/ şi sufletul nostru au fost să caute ceastă nuntire,/ să-şi afle şi noimă şi rost (!) (!) începe uitare ...

Stau culcat cu ochii la cer, în hectarul de răsărită. Beţele în capătul cărora-s roţile cu seminţe mi se par foarte înalte, parcă-şi sprijină galbenul direct de bolta care desparte totul de nimic, totul de tot, nimicul de nimic. Blestemul pământului sau blestemul iubirii (sigur, trebuie să-i mulţumesc lui Ion al lui Liviu Rebreanu) nu (mai) lasă nici un nor să se apropie de tarla. Se aude cum totul se usucă. Se aude cum trosneşte şi cum scârţâie şi cum pârâie şi cum ...

Astăzi începe rochia de mâine - rochia ceea fără timp şi loc - (zvârl oasele trecutului la câine, pun hamuri la tristeţe şi noroc, tai gâtul rătăcirilor din care am dat să bea la zâne şi la cai) - sunt gata de primit şi de urcare cu tot cu tine-n visuri, Lorelai! Mâine începe rochia de seară, movă şi lungă până la sfârşit - (se vede ruj de buze pe ţigară, o cupă cu tăcere, un chibrit, o mână-ntinsă ca o alinare, ochi liniştiţi şi mari după sărut) - ce sing ...

Aproape în fiecare dimineaţă, aproape la aceeaşi oră şi aproape de orice limită a suportabilităţii, îl văd aproape în acelaşi loc. Stă sub nişte arbuşti nevinovaţi, ronţăie achene şi scuipă cojile pe jos, cu tot cu saliva pe care distinsul său metabolism o produce prin poftă sălbatică, dar şi prin lipsa oricărei urme de abstinenţă şi ruşine. Acest tip de individ face parte din categoria celor mulţi şi deşi. Îmbrăcat cât mai uşchit şi slinos, oripilant şi c ...

Se-ntoarce acasă odată cu luna, s-aşează pe prispa de cimbru bătrân - ce apă adâncă mai are fântâna şi-n ciuturi ce lacrimi cu miros de fân! Îşi şterge obrazul cu palma curată, priveşte pe drumul de dinspre copiii, dar nici o scrisoare nu vine la poartă - ce mare e luna în ochii pustii! O candelă veche începe s-aprindă în colţul păzit de-un păianjen secret, sărută icoane-agăţate sub grindă, încet, mai încet, mai încet, mai încet! Şi pleacă de-acasă odat� ...

E pentru prima oară când nu am halucinaţii, când totu-i real. Un real trist. Nimic mai clar (şi mai frumos, chiar dacă mirosind a tragic) decât acest fel de mamă şi acest fel de copil într-o icoană răscolitoare, într-o icoană în mişcare, într-o icoană vie, respirând aerul din aria devastatoare a pâinii. Şi, cum spuneam, ne uităm dimpreună la gărgăriţa dintre două boabe de grâu, la nevinovăţia primordială din coşuleţul de răchită. Nici nu mă mai întreb de ce n ...