Cel mai pregnant personaj-femeie al Istoriei noastre mi se pare întâi şi întâi Regina Maria a României, sensibilă, diplomată, alintată de către prieteni Missy – Domnişorica. În vremuri profund misogine, când însăşi regina şi-a estompat meritele uriaşe la crucialele negocieri din timpul Congresului de Pace de la Paris din 1919, când am obţinut încă incredibila dezlegare pentru România Mare, românii îi cunoşteau mai degrabă eleganţa, sportivitatea „amazoanei”, cavalerista în uniformă, mereu implicată într-un amor incomod, dar care, la război, s-a dovedit a fi „mama răniţilor”, cea care, ogoind suferinţele acestora, risca ea însăşi tifosul (fiul său cel mai mic, Mircea, pierea tot de tifos, chiar la evacuarea Bucureştiului, sub nemţi!). Mergea pe linia frontului! Odată, un foc masiv german de artilerie a surprins-o, alături de una dintre fiice, în automobil, chiar pe linia frontului Siretului, când se întorcea de la spitalul amenajat de familia Chrissoveloni, în Palatul de la Ghidigeni.
Ei îi datorăm în primul rând îndeplinirea unui vis despre care în epocă vorbea toată lumea, fiecare sperând însă, cu precauţie… bărbătească, măcar în completarea unei graniţe, fie la Răsărit, fie la Apus…
„Există un singur bărbat la Palat, Regina Maria”, mărturisea contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti la vremea războiului, şi prin Ambasadă trebuie să fi venit şi recomandarea ca regele să apeleze la soţia atât de diplomată şi „cu rude mai împărăteşti”. Exemplu semnificativ: când se discută pedepsirea Principelui Carol după dezertarea sa… din dragoste, regina îl apără „ca o leoaică”, însă regele, „nedumerit ca întotdeauna, lăsa să curgă ca de obicei (s.n.) triolete de „da, da, da!" fără să ştie ce să facă. Era pe rând de aceeaşi părere cu Brătianu şi cu Averescu, şi cu Regina!”, povestise, semnificativ, Averescu lui Argetoianu, care consemna asta în „Memorii”…
L-a înfruntat, la Paris, pe premierul Georges Clemenceau, care tocmai suferise o operaţie foarte dureroasă de prostată şi numai amabil nu putea fi cu ea. Mai mult, succesul ei uriaş la presa franceză îl umbrea pe al lui: proaspăt rănit într-un atentat, Clemenceau ieşise rapid din spital, cu un glonţ captiv pentru totdeauna în trupul său, se întorsese la muncă şi… îl iertase pe atentator. Nu şi pe soţia sa, fosta sa elevă din SUA, Marry Plummer, cu mult mai tânără: o trimisese o vreme după gratii „pentru adulter”, prinzând-o cu tânărul care le pregătea copiii. Premierul îi luase ei şi copiii, şi cetăţenia…
„Vorba dulce (şi înţeleaptă) mult aduce”…
„Vorbele” presei franceze, extaziate de prezenţa strălucitoarei femei de stat, au însemnat enorm de mult la succesul misiunii diplomatice… cu un singur sol, neoficial. O vizită anunţată de „Le Matin” drept „incognito”, după cum anunţase regina, în drum spre Eton, unde îşi urma studiile Principele Nicolae. Şi ce poate fi mai atractiv decât un tabu, cuvântul „incognito”? Am găsit ziare, din Paris şi până în Alger, ziare ce au relatat amănunţit despre vizita celei care avea să fie încoronată, trei ani mai târziu, regina României Mari! Nişte fani francezi chiar au ridicat-o în extaz pe umeri, cu tot cu fetele ei, cu tot cu automobil (!), a avut o plecare cu onoruri militare, a fost prima femeie primită în vizită la Academie. Ea părăsea Parisul cu Legiunea de Onoare şi chiar cadorisită cu vagoane de muniţie, necesare respingerii ameninţării bolşevice din Ungaria şi a terorismul bolşevic din Basarabia, care avea să mai facă cinci ani victime.
Ziarele franţuzeşti vorbeau despre „cea mai frumoasă regină europeană”, la Operă, loja era împodobită cu drapelul nostru. Ca şi intrarea la Ritz Hotel, unde aproape l-a convocat pe preşedintele Franţei, care a venit în salonul ei ca o… Românie foarte mică. Se pregătise şi… vizual: 60 de rochii, din ţară sau din Paris, bijuterii împrumutate de la bunică, Regina Victoria (ale ei erau în Tezaur, la bolşevici). Era o lovitură de presă pe care am încercat „să o iau cu boldul”. O celebră scriitoare-jurnalistă, Colette, de la „Le Matin” (un milion de exemplare!) năvălea în trenul regal la jumătatea traseului Milano – Paris. Arătând că e informată, regina o mustrase… că nu-şi mai continuă romanele. În toate – un personaj asemănător Colettei, dar şi reginei, lacomă de aventură, de risc, de dragoste: Claudine. Scrisese despre o premieră teatrală scandaloasă, despre vedete, asistase, ca martor, la jaful unui bande, imediat recăsătorindu-se cu editorul ziarului (aveam să găsesc legături ulterioare ale lui cu Titulescu; de ce n-ar fi avut relaţii cu românii şi… de înaintea vizitei reginei… pregătind-o?) Colette semnează articolele. Alţi ziarişti, nu. Campanie inteligentă? O adevărată campanie de relaţii publice, aşa cum o va numi, într-una dintre scrierile sale din vremurile noastre, Principele Radu.
Data viitoare, vă voi povesti despre succesul reginei, ca autoare, pe scena pariziană, un an mai târziu. Şi despre artista americană care a ajutat-o să fie jucată, inclusiv în obţinerea unui credit naţional pentru ţara sărăcită, organizându-i turneul din SUA unde a binemeritat primirea, ca unui şef de stat, făcută de preşedinte, dar şi de căpeteniile indiene, care măcar… recunoşteau vitejia doamnelor.
