Românii s-au îmbrăcat cu in și cânepă, plante prelucrate în gospodărie. După culegerea plantelor, mănunchiurile rezultate erau lăsate la putrezit în gârlă, după care erau melițate, toarse, făcute pânză și apoi îmbrăcăminte, ștergare, preșuri sau straițe.
După ce mănunchiurile erau uscate la soare, erau bătute mărunt-mărunțel, pentru a se înlătura partea lemnoasă a tulpinii și pentru a scoate fibrele lungi, mlădioase şi rezistente. Melița era compusă dintr-un trunchi scobit peste care se puneau mănunchiurile, care erau bătute cu o scândură verticală ce se îmbuca perfect cu scobitura. Firele se pieptănau ca să fie descâlcite, apoi erau puse pe caier și toarse.
Ei bine, operațiunea de melițare se petrecea în aer liber. Femeile din sat făceau din ea o șezătoare, în timpul căreia munceau, cântau și glumeau, ca să le fie mai ușor și să le treacă plictisul unei activități altminteri laborioase. Cât era ziulica de lungă, melițele țăcăneau de răsuna satul, într-un ritm infernal, iar zgomotul se oprea doar când trebuia schimbat mănunchiul deja tocat.
Ușor de înțeles atunci de ce spun bărbații despre o femeie prea vorbăreață sau cicălitoare că îi merge gura ca o meliță!
