LADA DE ZESTRE/ Marius Tăbăcaru, scriitorul în piatră

LADA DE ZESTRE/ Marius Tăbăcaru, scriitorul în piatră
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

* Milioane de litere săpate într-o viaţă de om!


Meşterul Marius Tăbăcaru este un iscoditor: nu-i mai ajunge să afle cât mai multe din lumea asta! În mod sigur, acesta este şi motivul pentru care este stăpân peste trei meşteşuguri! Unul, acum ca şi dispărut, a venit în ţară la începutul secolului trecut, odată cu bunicul său ceh, ultimul este însă fără sfârşit, cât timp pe pământ se sfârşesc mereu oameni… Spune: „Trei meserii am pe cartea de muncă: sobar de sobe de teracotă, cioplitorie – artist – în piatră şi pictor". Sapă litere în pietre de mormânt, turnat statui, tot pentru morţi, ca să mai câştige un ban; deşi e artă aici, nici nu vrea să se laude. Praf de piatră, ciment alb – se toarnă în matriţa scoasă după mulajul din lut. Statuile se fac după fotografie – familia repauzatului se uită dacă statuia seamănă şi abia apoi dă OK-ul. Bustul din piatra aparentă se dă cu vinarom, lavabil, să ajungă alb – are statui care au rezistat deja 40 de peste de ani! A lucrat şi machete de nave, dar aşa ceva nici nu pune la socoteală, că sunt "din plăcere”.

Îl întreb despre meşteşug: „Pe cine-ar mai interesa?! Azi nu ştie lumea nici când a fost bătălia de la Podul Înalt, nici care e capitala Norvegiei! Azi şi îngerii nu se mai sculptează, se fac din flex!” Şi florile de pe cruce se toarnă din ciment, literele le sapă o maşină – dar numai le zgârie puţin, nu le sapă ca lumea! Acum e şi maşină de sablat. Manual,  „se sapă litera, se dă cu pensula peste tot ce-i gravat, şi pe urmă se şlefuieşte cu piatră fină. Şi cu spumă de mare. Arunci apă şi dai cu piatra şi şlefuieşti, şi şlefuieşti… Da, e cam ca la ascuţit coasa…”

A lucrat la monumentele eroilor

A săpat, într-o viaţă, milioane de litere în piatra mormintelor! Şi a unor monumente, inclusiv la Mausoleul de la Mărăşeşti, Mărăşti, Turtucaia – locul măcelului din 1916, în Bulgaria, şi prin alte locuri: îi aduceau acasă plăcile. În 1977, la aniversarea unui veac de Independenţă, l-au chemat să scrie, pentru Cimitirul „Eternitatea”, în marmura Mausoleului eroilor din ´77 şi din războaiele mondiale, ridicat la 1923 tot de meşteri anonimi: monumentul uriaş se refăcea. Acum, are marmura crăpată şi bronzul inscripţiilor, dus. „Ce ruşine am ajuns! Ce aplauze, ce mărinimie pe capul celor de-atunci! Eu le-am zis: nu-i bun să le vopsim cu bronz! Şi uite cum s-a pătat! Marmura, de cea mai proastă calitate a dat-o cine era atunci şi uite cum se vede! Ei, dar se cheamă că… are vechime, că „are patină”. În schimb, uite, la eroii care au murit pentru nu ştiu cine în Afganistan, unde s-au luat ăia acum iar la bătaie, le-au făcut monument din granit.”

11.000 de litere de ţinut minte!

Ne-am întâlnit chiar lângă monument. În 1977 a fost enorm de muncă: „La monument sunt 11.000 de litere făcute de mine şi soră-mea în criptă. 11.000, într-o lună! Mi-au adus plăcile acasă şi stăteam cu ele de la şapte dimineaţa, până la zece noaptea! Lucram câte 50-55 de minute, apoi făceam cinci-opt minute pauză. Îmbrăcămintea de marmură s-a lucrat iarna. Plăcile le-a pus Catoli, italian de origine. A pus împrejur rogojini, prelate, aveau şi sobiţe înăuntru. Când mai erau şapte zile [până la inaugurare], mi-au zis că trebuie scris şi pe-afară: litere la 20 [cm] înălţime: BUCUREŞTI,  MĂRĂŞEŞTI, GALAŢI, TURTUCAIA…

Cimitirul a fost ca un loc de muncă pentru pensionar: „Am 55 de ani de bântuit prin cimitire, că sunt „tânăr” foarte. „Am lucrat şi la monumente din Cimitirul israelit. Mai cunosc şi limba ebraică…” E catolic, însă. „Am început treaba de la 15 ani. Acum nu mai am niciun coleg de sama mea…” Merge şi acum pe bicicletă, că e ieftin. „Şi-acum umblu fără cinci bani în buzunar, noroc că am bicicleta… Nu mai văd cu un ochi... Uite, eu nu mai am nici unghii! M-am dus la farmacie şi am cerut clorhidrat de naftifină – în termeni medicali! Se uită farmacista la mine: „Domnule, păi de unde ştii asta?” „Din pod – de-acolo ştiu!” Cum spune Ianţu: „Mai scoateţi cartea din bibliotecă şi citiţi, că doar aşa veţi deveni mai inteligenţi!” Şi are dreptate! Sau îi răspund uneia la urare, cu: „Aşijderea !” Îmi spune că nu ştie ce-I aia, deşi e un lucru destul de elementar. Se pierde, domnule, limba!” Ce-i săpat în piatră nu se pierde…

Moartea - meserie fără sfârşit

Ca să ciopleşti placa de marmoră, o lipeşti cu ipsos de o placă de beton. „Pe urmă trasezi textul şi ciopleşti: Familia Popescu, Familia Ipingescu şi aşa mai departe… Dălţi ? Înainte furau şmecherii, din Combinat, dălţi făcute din ferăstraie mecanice, tăiate şi prelucrate la polizor. Erau pe diferite mărimi: de la cinci milimetri până la 30 [mm], lăţime. Şpiţurile – dornurile – se vindeau în talcioc. Cu ele luai „miezul”, ca să faci loc pentru poză. Nepoata soţiei a învăţat de 30 de ani meseria. Din şapte fraţi câţi sunt, ea e singura care a văzut că la meseria asta o să fie mereu de treabă! Atâta timp cât mai sunt oameni, dintr-o sută de morţi, pentru 50 sau 40 se fac, dacă nu monument, dar măcar o cruce. Pe crucea aia trebuie să scrii cine a fost răposatul, nu ?… Randamentul? „Păi, domnul meu, când eram tânăr, făceam 40 de litere într-o oră; acuma, dacă m-aş apuca, dacă mai fac patru, e bun! Vedeţi, când omul îmbătrâneşte, nu-i mai pasă de nimic şi nici nu mai are puterea…” I s-a întâmplat să crape piatra când mai avea de făcut vreo literă-două ? „Nu, niciodată! Am spart o singură poză, în cariera mea de 50 şi de ani”: i s-a cerut să lucreze şi pe ger, mâna îi era îngheţată şi a scăpat fotografia din ceramică.

Meserie, normal, „furată”

Cioplitor de litere în piatră, făuritor de statui funerare, sobar în teracotă, meşterul Marius Tăbăcaru a făcut de toate! Cum a învăţat meşteşugul de pietrar? “Taică-meu a făcut şi el monumente în tinereţe, când eram eu copil, de cinci-şase ani. Şi-a scos autorizaţie, dar nu muncea el – venea barba Iani, barba Andonis, barba Gurăus şi eu, fiind copil, mă uitam. Se dădeau şi ei cu spatele, să nu prea văd, să nu le fur meseria, dar, dacă mi-a plăcut, am învăţat! Scriam şi eu în piatră: „Gheorghe Gheorghiu Dej ”, „Emil Bodnăraş”, „Petru Groza ”, „Pârvulescu” şi care mai era pe vremurile ălea…” A făcut apoi şcoala generală la Liceul de Artă. Îl întreb despre profesorul meu de Sculptură de acolo, dl Vasile Vedeş, autorul bustului lui Spiridon Vrânceanu. „A murit şi n-a apucat să termine o statuie la cimitir, nu departe. A venit familia clientului şi am terminat-o eu, am turnat-o un praf de piatră.” Iurie Darie, actorul care desena cu ambele mâini odată, a arătat la televizor frumoasele desene ale gălăţeanului, atunci de vreo 16 ani! În ´60 a terminat şcoala de artă, şapte clase, şi a făcut şi un an de liceu. Apoi a muncit.

“Sobarul” ceh

Dl Zahradniček, bunicul din partea mamei, „era ceh din Brno - dacă întrebi acum pe unu´, nici nu ştie unde dracu´ o fi. A venit la Galaţi prin 1906 sau 1908 şi a găsit-o pe bunica”. A avut şase copii la Galaţi şi fabrică de teracote. Unul dintre copii, o mătuşă, la 93 de ani acum, tanti Maria, mai trăieşte încă – mde, material trainic! Celălalt bunic, Tăbăcaru, era din Bereşti. În atelierul de pe strada Tecuci, bunicul ceh a făcut cahle „smălţuite, cu lustru şi cu medalioane. Am eu una din sobele lui, rămase”. Acum, nici sobe nu se mai comandă.

CITEŞTE ŞI: Un dogar de esenţă tare

Citit 2895 ori Ultima modificare Luni, 07 Decembrie 2015 02:16

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.