De la Paris la New York, de la Bucureşti la Flămânzi, toată lumea a auzit despre „Cuminţenia pământului”! În 1957 juriul de la Undicesima Triennale din Milano a acordat României medalia de aur pentru modul de prezentate a capodoperei, alături de „Sărutul” şi „Domnişoara Pogany”! Petru Comarnescu vedea în ea o rudă a Caloianului, Gânditorul de la Hamangia fiind o posibilă „Pre-Cuminţenie”, iar Arghezi scria în anii ´30 că „nu-i întrecută decât în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrân, Sfinxul”.
Realizată în 1907, statuia, clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural naţional, e cioplită din calcar crinoidal extras din catacombele Parisului - grotele Savonnières, spunea inginerul Gheorghe Romaşcu, cel care a cumpărat lucrarea de la Brâncuşi. Are dimensiunile 51 x 17,8 x 25,3 cm. Şi e plasată pe un soclu din travertin, de 9 x 20 x 27 cm, „realizat la restaurarea din 1981” - găsim în nota „Avatarurile Cuminţeniei pământului”, publicată în aprilie de CentrulBrancusi .ro.
E Anul Constantin Brâncuşi (19.02.1876, Hobiţa, Gorj – 16.03.1957, Paris): aniversăm 140 de ani de la naşterea românului care a revoluţionat arta plastică modernă a lumii! Guvernul, care a investit cinci milioane de euro pentru achiziţionarea – pentru rămânerea în ţară şi expunerea publică a sculpturii „Cuminţenia pământului” (capodoperă, dar şi un posibil simbol al României) - a deschis şi subscripţie publică pentru încă şase milioane. Un artist gălăţean, plasticianul Gheorghe Andreescu, cel care a avut onoarea să restaureze lucrarea, susţine însă că Guvernul ar trebui să dea dovadă de patriotism şi să acopere toată cheltuiala, salvând această avere naţională. Cred că este bine să fim însă şi noi solidari, ca români.
Două luni de... „Cuminţenie”
- Cum aţi avut parte de această extraordinară aventură?
- Da, a fost o aventură întreagă, dar în mod special, cred eu că trebuie spus că această statuie a fost idolatrizată de un grup de specialişti de la Muzeul Naţional de Artă. După cutremurul din 1977, când statuia căzuse de pe piedestal, în dreptul piciorului drept al statuii şi la nas şi la umăr apăruseră nişte spărturi…
- Deci nu este adevărat că la Muzeu i s-ar fi crăpat piciorul, cu un şurub, cum pretindea cineva?
- Nu, căci nu ar fi avut piedestal… Era o lucrare venerată! După absolvirea facultăţii de artă, eram muzeograf aici la Galaţi şi dădusem examen: era o comisie din care făceau parte Maria [Magdalena] Crişan [critic de artă], Iulia Turcu [plasticiană] şi, spre bucuria mea, am reuşit să urmez trei ani şi jumătate de şcolarizare ca restaurator, petrecută la Muzeul Peleş – Sinaia, prin laboratoare. Am fost numai doi cursanţi primiţi apoi la Muzeul Naţional de Artă de la Bucureşti, dintre sutele de cursanţi care luaseră atestatul: un sculptor din Bucureşti şi eu, care urma să mă întorc la Muzeul de Artă din Galaţi…
La muzeu la Bucureşti, „Cuminţenia pământului” a fost adusă în laboratorul de restaurare de sculptură, condus pe vremea aceea de sculpturul Ion Olteanu Stâncă, un om care, în ciuda unui handicap de auz, a fost un extraordinar de bun mentor şi a comunicat extraordinar cu mine. Eu veneam din laboratoarele de la Sinaia, dintr-un colectiv condus de Radu Florescu [celebru istoric, profesor universitar în Anglia şi SUA], un grup care începuse deja să dea somităţi ale culturii plastice româneşti. Erau acolo cursuri de istoria civilizaţiilor, cursuri de restaurate – sticlă, ceramică, metal –, de istorie a artei medievale. Eu restaurasem foarte multe obiecte în acea perioadă. Ce era pozitiv în această organizare realizată de Ministerul Culturii: s-au format atunci restauratori de certă valoare! Oameni care aveau pregătire în chimie, istorie, arte plastice, foarte mulţi plasticieni – foarte mulţi sculptori… După ce am obţinut atestatul de restaurator, am fost lector, tot la Complexul Peleş – Snaia: predam elemente de restaurare, utilizarea răşinilor sintetice epoxidice [mai rezistente ca betonul!] şi despre tot felul de lianţi care apăruseră deja. Era un mecanism foarte bine pus la punct, într-o perioadă în care cutremurul din ´77 a pus nişte probleme. În ´78 şi ´79 a trebuit să urmez un curs la acest laborator de restaurare la Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, condus de Ion Olteanu care, în paranteză fie spus, are o lucrare şi la noi pe Faleză: „Cocoşul”.
A început cu salvarea altui Brâncuşi
În această perioadă, mi s-a încredinţat o lucrare deosebită: bustul lui Carol Davila, făcut tot de Brâncuşi, lucrare care a avut de suferit la cutremur. Era ghips original. A stat la baza lucrării turnate în bronz [instalată în curtea Spitalului Militar Bucureşti. Ei, şi se aduce apoi în laborator „Cuminţenia pământului”, care în acea perioadă era în expunerea de bază a Muzeului Naţional. Era lucrarea care suscita cel mai mare interes din partea publicului, care era copleşită de atenţia specialiştilor muzeului. Era un simbol pentru ceea ce a însemnat întreaga personalitate a lui Brâncuşi pentru cultura românească!
- Pe undeva, şi al bunului-simţ românesc, al celor şapte ani de acasă…
- Da, da… Suferise nişte stricăciuni destul de importante, nu catastrofale. Lucrarea a intrat pe mâna sculptorului Olteanu şi eu am avut privilegiul şi onoarea să restaurez bucăţele mici din această lucrare.
Artistul cu daltă şi… pistol
Ce este important este că se luau măsuri de securitate asupra lucrării, dintre cele mai drastice! Simpla prezenţă a lucrării cerea acele măsuri, la care trebuia să se supună fiecare. Era o pază extraordinară, cu oameni înarmaţi. Am fost obligat să port şi eu un pistol la mine. Iar probitatea profesională, responsabilitatea celui care a restaurat-o şi a mea, care am stat aproape două luni în preajma acelei lucrări, au fost covârşitoare! Pentru că a trebuit să studiez, să iau de la început toată evoluţia, concepţia care a stat la baza executării lucrării, a trebuit să studiez istoricul, să fac referate de specialitate, a trebuit să fiu incubat în această cercetare ştiinţifică. Cred că eram deja un bun executant, iar teoretizarea adâncită m-a transformat dintr-un simplu restaurator într-un restaurator cu responsabilitate, cu dragoste faţă de cultura românească. Lucrarea a ieşit din laborator cam prin octombrie-noiembrie ´79 şi a intrat direct în expunerea de bază a muzeului. Bineînţeles că procedeele de restaurare au fost cele mai înaintate – s-a luat material din spatele lucrării, s-a amestecat cu răşini epoxidice de tip araldit – o răşină englezească de foarte bună calitate, transparentă…
- Tot aşa cum s-a procedat la „Pietà” lui Michelangelo, unde s-a prelevat material… nu spun de unde. Întreb: în spate s-a acoperit excavaţia, sau se mai vede?
- Acestea rămân, sunt „martorii”… Eu la vremea aceea nu puteam să discern asupra etapelor de lucru – era un alt colectiv, superior mie… Ce se întâmpla, dacă pe lângă Muzeul Naţional de Artă ar fi funcţionat la adevăratul lor patrimoniu Muzeul din Timişoara, Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, Muzeul din Braşov, Brukenthal, Sibiu – pentru că, prin privatizare, şi-a schimbat un pic conţinutul?… Noroc că Muzeul de Artă din Galaţi şi cel din Constanţa, cu [director] Doina Păureanu, au ţinut steagul sus. Deşi noi am pierdut teritorii…
Pentru a DESCOPERI mai multe COMORI DE PATRIMONIU, CLICK AICI
