În prima linie, în vremuri de pandemie, nu sunt doar cadrele medicale, ci şi persoanele care ne asigură serviciile de care avem nevoie şi acum, la fel de mult ca oricând – transportul public şi aprovizionarea cu toate cele necesare, nu doar cu alimente şi dezinfectante. Sunt oameni care nu pot munci de acasă şi care sunt expuşi infectării cu COVID-19, dar care continuă să-şi facă datoria. Aşa cum sunt gălăţeanul Ilie Zlotilă, fost laminator tehnolog la Combinatul Siderurgic, care de 15 ani este şofer la compania de transport local din Dublin, Irlanda, şi soţia lui, vânzătoare la Lidl.
"Cunoaşteţi şi alţi români care ajută în aceste zile grele? Vă rugăm, povestiţi-ne despre ei, ca să-i putem facem cunoscuţi aşa cum merită" era invitaţia pe care o lansam în ziarul "Viaţa liberă". Apelul nostru nu a rămas fără răspuns.
„Urmăresc cu drag postările dumneavoastră şi, spre surprinderea mea, am văzut un articol despre doi gălăţeni care lucrează în linia întâi în Ţara Galilor. Şi eu lucrez tot în prima linie, fără prea multe materiale de protecţie puse la dispoziţie de compania Dublin Bus. Cu toate acestea, n-am ezitat, am lucrat chiar şi aşa, cu riscul de a mă infecta cu COVID-19. Soţia lucrează la Lidl ca vânzătoare. Am cumpărat măşti şi mănuşi şi dezinfectant pentru mâini atât pentru mine, cât şi pentru soţie şi copii, ne dezinfectăm înainte să intrăm în casă şi, în afara serviciului, căutăm să stăm cât mai mult acasă, evitând contactul cu alte persoane”, ne-a scris Ilie Zlotilă, care locuieşte de 20 de ani în Irlanda. Merită să-i aflaţi povestea.
Din laminor, la bucătărie în Germania şi Irlanda
Originar din Iveşti, judeţul Galaţi, Ilie Zlotilă a lucrat în Combinatul Siderurgic Galaţi, secţia LBR (Laminor Benzi la Rece), ca laminator tehnolog, de la terminarea liceului, septembrie 1986, până în vara anului 1990. Atunci a plecat, împreună cu logodnica, în Germania, la unchii lui, care se aflau acolo din 1972.
În Germania, a lucrat că bucătar în restaurantul unchiului său. După şapte ani şi jumătate, a fost nevoit să revină în ţară şi să treacă prin drama unei despărţiri, fiind părăsit de soţie pentru un neamţ. La un an după divorţ, tot în Iveşti, avea să o cunoască pe cea care îi este acum soţie şi care i-a dăruit doi copii.
După o experienţă de privatizat la Piatra Neamţ, taxele şi mai ales şpăgile cerute l-au făcut să se gândească să emigreze, dar nu în Germania, ci în Irlanda. „Am plecat singur, pe 20 decembrie 1999, cu un paşaport de ceh”, îşi aminteşte. A muncit într-un restaurant ca „argat în bucătărie” după cum glumeşte amar, apoi într-un takeaway, unde a trecut de la spălat vase la grill, pregătind burgeri, peşte şi cartofi.
După 11 luni şi-a adus în Irlanda partenera. Aceasta i-a devenit soţie, în august 2001 l-a adus pe lume pe Jason Daniel, fiul lor, iar în iulie 2005 pe Miriam Miruna, fiica lor.
Noaptea - paznic, ziua - şcoală
Ilie Zlotilă spune că a lucrat ca paznic de noapte pe şantier pentru a putea urma şcoala de şoferi. Pentru că permisul din România nu era recunoscut, a trebuit să dea examen din nou. „Am obţinut permisul irlandez categoria B, iar în primăvara anului 2005 m-am apucat de învăţat pentru a obţine categoria D, profesional, ca să pot aplica pentru postul de şofer la compania Dublin Bus. Am fost angajat în vară şi din septembrie 2005 până în prezent lucrez pentru această companie”, ne-a povestit gălăţeanul.
„Trebuia să se impună purtarea măştilor de către călători”
Cum arăta o zi de lucru înainte de pandemie? „Ca orice zi normală: forfotă mare în autobuz - elevi, studenţi, muncitori - trafic aglomerat, opriri în fiecare staţie", spune şoferul. Odată cu apariţia COVID-19, închiderea şcolilor, universităţilor, şantierelor, magazinelor, a dispărut aglomeraţia, dar s-au instalat teama şi neliniştea: "Cum ne apărăm de acest virus? Am primit dezinfectant pentru mâini şi mai târziu mănuşi, dar călătorii nu purtau măşti, strănutau, tuşeau! Într-un târziu, compania a făcut reglementare, permiţând numai 16 călători în autobuz, şase jos şi 11 la etaj, excluzând statul în picioare.
Da, se urcă prin faţă şi se coboară pe uşa din mijloc, respectăm distanţa socială de doi metri unul faţă de celălalt, nu acceptăm mai mulţi călători decât 16, dar nu mă simt protejat. Chiar dacă există o cabină, aceasta a fost făcută să ne ferească de cei agresivi, nu de viruşi. Sunt porţiuni mari pe unde se simte cum vine aerul când deschid uşile, şi se formează un curent concomitent cu geamurile deschise de la etaj. Deci virusul circulă peste tot. Trebuia să se impună purtarea obligatorie a măştilor de către călători, la urcarea în autobuz. Aşa că să ne ferească Dumnezeu de contaminarea cu COVID-19”, ne-a spus gălăţeanul.
"Inima noastră a rămas în România"
Am fost curioşi să aflăm ce-i mai leagă pe Ilie Zlotilă şi pe familia lui de Galaţi şi de România. „Chiar dacă suntem plecaţi de foarte mulţi ani din România, inima noastră este şi a rămas acolo, acolo unde am crescut, copilărit, studiat. Acolo unde ne sunt fraţii, rudele şi prietenii, acolo unde ne sunt îngropaţi străbunii şi părinţii noştri!”, spune Ilie Zlotilă.
„Copiii mei sunt născuţi aici, în Irlanda, dar de mici i-am învăţat limba română, odată cu engleza. Ambii citesc, scriu şi vorbesc ambele limbi la perfecţie! Sunt mândru de ei că au vrut să înveţe limba română! Şi le mulţumesc pe această cale! Chiar dacă suntem aici, în fiecare an am venit în concediu în România şi le-am arătat copiilor câte ceva din istoria românilor, din cultura noastră. Am vizitat Peleşul, Pelişorul, Branul, Bucovina, mănăstirile Putna şi Voroneţ, i-am dus să vadă Teiul lui Eminescu din Iaşi, casele memoriale ale lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, Rezervaţia de Zimbri din Neamţ şi multe altele. Nu mai zic de Muzeul Hortensia Papadat-Bengescu şi Ştefan Petică din Iveşti”, spune Ilie Zlotilă.
Apel. Lista rămâne deschisă
După ce i-am cunoscut pe Andreea D. - asistentă la Princess of Wales Hospital - şi pe Eduard Grabovschi, unul dintre oamenii-cheie ai Comcen, partenerul în tehnologie al NHS, pe Paula Savin implicată în Reţeaua de Solidaritate, astăzi vi i-am prezentat pe soţii Zlotilă. Lansăm, în continuare, invitaţia către cei care cunosc şi alţi români care ajută în aceste zile grele: „Vă rugăm, povestiţi-ne despre ei, ca să putem să îi facem cunoscuţi aşa cum merită”.
