A colindat lumea în lung şi în lat, a vizitat ţări de pe patru continente, şi-a construit o carieră de succes în Canada, acolo unde trăieşte de 18 ani, dar Galaţiul continuă să fie povestea lui. O poveste la care tot scrie capitole…
Absolvent al Liceului "Vasile Alecsandri", Lucian Vasiliu a făcut armata în timpul Revoluţiei, când a învăţat despre România, despre viaţă şi moarte, despre camaraderie, dar mai ales despre toate ungherele tenebroase ale comunismului, despre perfidie şi manipulare. "Chiar şi azi, după atâţia ani, tot mai învăţ despre comunism, pentru că sunt unii care din păcate nu vor să se oprească din a ne da lecţii...", spune cu tristeţe. În vara dintre armată şi facultate, vara lui ’90, a învăţat despre Piaţa Universităţii: "despre mândrie, principii, despre ce îmi spuneau maică-mea şi taică-meu pe şoptite în bucătărie, ani de-a rândul, şi numai cu fereastra închisă. Am învăţat despre viaţă, despre ce anume poate fi cu adevărat un ţel şi despre cât de important este să spui, întotdeauna, clar şi răspicat, respectuos, dar ferm, ce vrei". Absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Universităţii Bucuresti, Lucian Vasiliu a început să lucreze pentru renumita companie Siemens încă din timpul masterului în convertizoare statice de putere. Astăzi, după 23 de ani, este National Manager for Sales, Automation Services (manager pe vânzări de servicii pentru automatizări industriale), adică responsabil pentru întregul business pe ţară, care se cifrează între zece şi cincisprezece milioane de dolari canadieni. În ianuarie 2017, scria, din Burlington, ON, Canada, despre "Beau-beau şi ţara lui Praz Împărat", articol preluat şi de "Viaţa liberă". Tocmai de aceea, am fost curioşi să aflăm ce-l mai leagă, după atâţia ani, de Galaţi şi de România. Şi de ce-i mai pasă? Iată-i şi răspunsul.
"Dacă nu îţi pasă, nu doare"
"România doare. Durerea este după mine cea mai sinceră exprimare de iubire, nu te doare decât dacă îţi pasă, dacă nu îţi pasă, nu doare. Mai mult, când este bine, toată lumea poate să iubească, toţi iubim când e uşor, ce, ne doare gura să o spunem!? Sau să o facem? E o plăcere! Iubirea adevărată este atunci când iubeşti ceva ce doare, asta este, da, o încercare…
România doare. Galaţiul îmi scoate aerul din plămâni şi mi-l pune într-o pungă murdară din care mă umilesc să respir - ca să trăiesc - precum aurolacii… Îmi retează picioarele puţin mai jos de pulpe, care se înmoaie de cum încep să văd în zare luminile de la combinat. Cobor din maşină direct în genunchi în faţa Dunării, aşa cum de altfel este şi normal.
Ştii cum îşi pierdea Superman puterile lângă orice bucăţică de piatră de pe Krypton, planeta lui natală? Galaţiul este Kryptonul meu, iar eu sunt Kal-el-ul lui, care a cucerit nestingherit lumile, dar care, întors acasă, e mai firav decât ghioceii de pe valea Siretului la început de ianuarie… Galaţiul ar fi putut fi orice, dar din păcate este aproape nimic, de aici poate şi iubirea asta exagerată… nenaturală…", spune gălăţeanul.
"România sunt eu"
"Practic, România sunt eu. Şi invers, şi sper să nu sune prea teatral, că nu este. Am tot spus-o, de fiecare dată când am avut ocazia: suntem ceea ce ne naştem şi murim ceea ce ne naştem, fie că ne place sau nu. Cei care admitem asta avem o şansă să ne atingem sau chiar să ne depăşim un oarecare potenţial de exprimare, care el şi numai el poate fi optimizat sau dus mai departe. Orice altceva este o adaptare, iar efortul depus poate părea facil, atâta timp cât urmăreşti pur şi simplu o integrare. În momentul în care, însă, ai alte ţeluri, în momentul în care vrei să spui ceva, orice, în momentul ăla nu o poţi face decât în limba care te-a adus pe pământ.
Am avut ocazia aici în Canada să îl cunosc pe Teo Milea, un pianist şi compozitor fascinant, a cărui muzică vorbeşte. Stând împreună de vorbă odată, mi-am permis un sfat: "Teo, cântă jazz. E la modă aici şi poţi face o groază de bani". Teo m-a penalizat imediat pentru scăpare: "O fi, Lucian, da’ nu e povestea mea!"".
"Galaţiul e povestea mea"
"Galaţiul e povestea mea. Tot scriu la capitole şi sper să mă ţină şi sănătatea şi inspiraţia să scriu şi mai multe! Am colindat lumea asta în lung şi în lat, am vizitat ţări de pe patru continente. Am văzut şi am în continuare ocazia să văd, zi de zi, oameni din toate ţările de pe lumea asta, fie direct la ei acasă, fie aici în Canada, o societate cosmopolită prin definiţie, mai ales înăuntrul şi în jurul marilor oraşe. Românii nu sunt nici mai deştepţi, dar nici mai proşti decât alţii. Decât nimeni. Românii sunt normali, puţin anchilozaţi - în mişcare şi gândire - de vremuri grele, dar de altfel normali. Spiritului românesc îi trebuie puţin ca să se trezească.
De asta îmi pasă, pentru că ştiu că se poate", spune Lucian Vasiliu.
"La răscruce de drumuri"
"În condiţiile în care, în mod clar, România se află la o răscruce de drumuri, diaspora româneasca din Toronto are alte preocupări. La protestele "#rezist" din fiecare duminică, din Nathan Philip Square? În medie, patru persoane de fiecare dată. La petrecerile cu muzică, mâncare şi băutură? Sute de romani, veseli şi sănătoşi. Şi unii, şi alţii o fac pentru România. Fiecare cum înţelege. Adevărul e că procentul de implicare sociala reală din ţară este, iată, reflectat şi de diaspora. Trist.
P.S. Mulţi vor ignora textul ăsta - politica struţului, alţii se vor simţi datori să îmi explice cum se sacrifică ei pentru ţară la fiecare petrecere unde se ţipă behăind manele şi hore, cântate într-o gamă nouă. Alţii îmi vor spune că nu înţeleg nimic. Eu atâta ştiu: am fugit din ţară de un anumit tip de om, cu care nu aş fi putut să trăiesc. Am fugit însă degeaba, se urcase şi ăsta în avion lângă mine...", scrie Lucian Vasiliu, într-o recentă postare pe Facebook.
