Dincolo de Sentimente

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 01 Iunie 2018 00:00

Singura şansă/calitate a lui Unu este că nu are Doi. Nici în capătul acesta, nici în capătul celălalt. Adică nu are nici minus Doi, nici plus Doi. Ori, mai corect zis, Unu nu are capete. Sau are o infinitate de capete, însă toate sunt pe dinăuntru. Dar asta nu înseamnă că are mijloc. Nu are, n-are cum să aibă, fiindcă Însuşi este mijloc Sieşi, dar şi celor care cred în El ca fiind şef peste toate văzutele şi nevăzutele din Alcătuirea Ne/cunoscutului indiferent. Oriunde mă întorc, dau de Unu. Chiar dacă-s ţeapăn, şi tot dau de Unu. Dau de Unu chiar şi când dorm. Când mor, dau de Unu. Şi mor în fiecare clipă. Al dracului Unu! Ăsta, nu altul. Că altul nu există, deşi dă impresia că sunt mai mulţi, adică o mulţime de Unu. Uite, am fost în pădure... şi am dat de Unu la umbră, parcă mă aştepta de când s-a dat dezlegare la Unu. Am fost la o înmormântare... şi Unu era acolo. Nu era nici vesel şi nici trist. Era fără lacrimi. El, Unu, nu are sentimente. Nu are, da-i prezent la orice îngropare. La orice naştere, adică în momentul când începem primul pas spre groapă. Până şi în centrul lui Zero dau de Unu. Până şi Nimic este controlat de Unu. Sigur, acest şef de Tot urmăreşte orice, oricând şi oriunde. Sau, mai limpede, se află peste tot, chiar dacă-i Singur. Nu există scăpare din viziunile şi din vizuinile Sale. Nu poţi să fugi din lumina ori din întunericul lui Unu. Singurătatea acestui Unicat seamănă numai cu mama la naşterea mea, a ta, a lui. Uite, ieri, după ce re/citesc "eu sînt cel ce sînt", după ce recit "pâinea noastră cea de toate zilele", îmi iau lumea în cap şi plec să scap de teroarea acestui domn, de teroarea acestui nene, de hohotul spăimântător al acestui Fix sărit de pe fix. Alerg fără să mă uit în urmă, fără să mă uit înainte, în sus, în jos, nicăieri. Deşi ştiu că Sclavul stăpânit de cel de care vreau să scap nu are nici "în urmă", nici "înainte", nici "sus", nici "jos", nici "nicăieri". Uite, alerg până când osteneala mă doboară pe marginea acestora toate. Dau să cred că, în sfârşit, sunt salvat. Nici vorbă. Unu era acolo. Stătea de vorbă cu cioclii. Simt că mă bate ceva/cineva pe umăr. Mă întorc şi-l văd pe Unu. Nu era mai bine să nu fi plecat? Pentru demonstraţie, Unu se aşează în groapă şi cere pământ. E clar. Când am să mor de tot, dau de El. Oare nu-i mai bine să încerc şi eu să nu am Doi? Văd că-i singura şansă. Văd că nici măcar intrarea/căderea lui Unu în Însuşi nu poate fi un defect pentru trupul şi sufletul acestui mare Ne/Simţit!