Cu foarte puţin timp în urmă, anul acesta, Editura „Art Creativ” din Bucureşti, prin grija editoarei Daniela Toma, tipăreşte volumul „Cele mai frumoase poezii de dragoste”, o antologie lirică în care sunt cuprinşi optzeci şi nouă de Poeţi participanţi la Ediţia a II-a a „Galei poeziei de dragoste”, printre care, la pagina 31-32, o descoperim şi o citim pe gălăţeanca Amalia Rodian! Amalia Rodian nu-i altcineva decât doamna Marilena Apostu, profesor documentarist la Şcoala Gimnazială „Sfântul Grigore Teologul” din Galaţi, despre poezia căreia am mai de/scris într-această rubrică a Ziarului Nostru! Ia citiţi oleacă şi minunaţi-vă!... „zilnic scriu la un poem de dragoste şi nu se mai sfârşeşte,/ nerăbdătoare aştept trenul cu clipe de halte uitate,/ tristeţea are ochii tăi,/ acum plouă,/ în toată casa doar eu şi această lacrimă răsfoită de umbre,/ aş vrea să fii aici să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte în pletele mele povestite de fluturi,/ pe masă doar câteva şoapte uitate şi poemul scris de tine într-o lacrimă necunoscută,/ undeva aproape încă o femeie este vânată de ziduri,/ ţipătul ei sparge ora din sâmbure,/ pe aici nopţile sunt tot mai lungi şi mai reci,/ carnea mea caută căldura versului tău,/ albele mângâieri cu care m-ai învelit la plecare s-au zdrenţuit,/ genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit,/ acum frica loveşte fără milă pereţii,/ toamna-n oglindă se sparge în ţăndări,/ pe buzele mele îngerul a ruginit şi nici măcar nu ştiu/ cum să ies din lacrima aceasta care tot mai tare mă strânge,/ între aceste ziduri am fost fericiţi,/ zidurile sunt tot aici,/ tu eşti foarte departe,/ ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei,/ mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine,/ aerul din încăpere crapă de dor,/ în jurul meu risipite pe jos numai nopţi nedormite,/ dimineaţa deschid larg fereastra,/ respiraţia mi se umple de frezii,/ chipul tău mă dezleagă de albele nopţi,/ ca să pot trăi ai apropiat soarele,/ o altă noapte prinde rădăcini în palmele bărbatului plecat din fotografia aceasta,/ pe străzi neştiute un poem cu plâns de copil mă tot caută,/ singurătatea alăptează frica din mine,/ stau pe marginea unei lacrimi şi ascult cum lanţurile strigă o femeie frumoasă pe nume,/ chiar acum tu intri în casă ţinând o iarnă albă în braţe,/ fericită mă furişez sub pleoapa ta stângă şi plâng,/ acum dormi şi nu auzi ceasurile îngropate în carnea mea încă tânără,/ luna zornăie în sudoare ca un ban de argint/ şi aş vrea să fiu pământul tău,/ să rodesc pentru tine,/ să îţi port mormântul în mine”!...NEC PLUS ULTRA!
Se poate trăi fără Poezie? Se poate! Dar ce rost are? Scris de Ion Zimbru
