Mă urmăreşti ca un blestem
care nu iartă, dar nici nu-mi măsoară
păcatul de-a nu crede că nu ai
trup de fântână, suflet de vioară!
Mă urmăreşti ca un triumf
al setei, ca o notă grea, de plată:
păcatul de a fi respirator
mereu, n-această lume răsuflată!
Sol, la, re, mi, mi, re, la, sol -
când s-o sfârşi această urmărire,
să nu mă-ntrebi, fiindcă n-am să ştiu
care-i răspunsul la înmărmurire!
Sigur că da, sigur că da -
numai atât mai vreau să-ţi zic eu, ţie:
când vei ajunge, dacă va s-ajungi,
să-mi scrii, te rog, ultima poezie!