Natură statică şi semafor Ruşiniu

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Aproape în fiecare dimineaţă, aproape la aceeaşi oră şi aproape de orice limită a suportabilităţii, îl văd aproape în acelaşi loc. Stă sub nişte arbuşti nevinovaţi, ronţăie achene şi scuipă cojile pe jos, cu tot cu saliva pe care distinsul său metabolism o produce prin poftă sălbatică, dar şi prin lipsa oricărei urme de abstinenţă şi ruşine. Acest tip de individ face parte din categoria celor mulţi şi deşi. Îmbrăcat cât mai uşchit şi slinos, oripilant şi caraghios, nu dă doi bani pe sentimentele rezultate din comportamentul său. Veşnic nebărbierit, cu încălţările şi blugii vraişte, emană o duhoare greu de înghiţit. Bineînţeles, cu o mână manevrează seminţe între gură şi buzunar, iar cu cealaltă mână fumează persuasiv şi pasionat, ţigară după ţigară, fără să-şi controleze direcţia fumului, traiectoria celorlalte resturi ale acestei emblematice activităţi fixe şi mobile. Desigur, n-am încotro şi trebuie să trec prin faţa lui. Ghiorlanul se mişcă de pe un picior pe altul şi-şi vede de treabă, la umbra bieţilor copaci, şi ei aproape în stare să se smulgă şi să plece în braţele altui pământ. Mârlanul nu mănâncă răsărită la soare. I-i teamă că i se coace mintea, că i se cutează creierul prea tare şi i se face rău de ruşine. N-am cum să-l ocolesc. Parcă stă dinadins în calea trecătorilor, parcă vrea neapărat să i se vadă morga de neconformist, de sfidător, de mojic. Îmi vine să-i şoptesc ceva, dar mi-i frică. După cum dă din grimase, ghiorlanu-i violent. Această frică-i un fel de jenă amestecată cu scârbă, un fel de lehamite adăugată la speranţa şi iluzia continuă. Acest fel de obrăznicie îmi produce un sentiment de sfială insuportabilă în faţa ne/muritorilor trecători încolo şi încoace, dar insensibili la spectacolul gratuit şi greţos, oferit de hahalera cu şlapi şi cozoroc la spate. Încerc să-i spun că nu-i frumos, că-i agresiv, că încarcă atmosfera cu penibil. Încerc să-i arăt că nici câinii, blestemaţii şi veşnicii prieteni ai omului, nu au un astfel de comportament. Încerc, dar o feştelesc instantaneu. Ordinarul îşi drege corzile vocale şi consoane, mârâie apocaliptic şi trimite o rafală mixtă şi nimicitoare în sensul bunelor mele intenţii. Desigur, instantaneu, încep să-mi revizuiesc atitudinea civică... şi simt cum îmi trece un fel de verde prin toată instalaţia anacronicei mele anatomii. Părăsesc preajma tolomacului şi plec să iau autobuzul din staţia următoare. Trebuie să trec strada. Dar nu pot. Mă opreşte culoarea ruşinie a semaforului. Aşa, să mă învăţ minte. Să nu mai îndrăznesc niciodată!

Citit 680 ori Ultima modificare Miercuri, 29 August 2018 18:17

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.