Ploaia din Vis

Scris de Ion Zimbru

Vineri, 31 August 2018 00:00

Stau culcat cu ochii la cer, în hectarul de răsărită. Beţele în capătul cărora-s roţile cu seminţe mi se par foarte înalte, parcă-şi sprijină galbenul direct de bolta care desparte totul de nimic, totul de tot, nimicul de nimic. Blestemul pământului sau blestemul iubirii (sigur, trebuie să-i mulţumesc lui Ion al lui Liviu Rebreanu) nu (mai) lasă nici un nor să se apropie de tarla. Se aude cum totul se usucă. Se aude cum trosneşte şi cum scârţâie şi cum pârâie şi cum cade peste mine tot galbenul scăpat de sub controlul divin. Se aude cum cel mai frumos galben de dinainte şi de după Van Gogh se desprinde din corolele în clocot ale florii-soarelui, cum se desprinde şi cum se aşterne pe somnul meu în hectar. Se aude, exact ca între vis şi realitate, cum oamenii trec încolo şi încoace, cum azvârle vina pe cel de Sus, cum înjură de cel de Sus şi de mama celui de Sus, de parcă cei de Jos ar fi monumente ale inocenţei în desfăşurarea cestui Apocalips modern. Parcă scrijelit pe rotundul albastru din vârful răsăritei, se aude glasul lui Lucian Blaga într-unul dintre cele mai răscolitoare poeme din acest Univers: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea,/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte/.../ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/.../ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari.../"... Sigur că da!... Iată, se apropie de mine un iepure uscat, din ce în ce mai uscat...un fel de schelet de iepure învelit într-un fel de blană de iepure... un fel de fantomă cu urechi mari şi cu ochi în lacrimi... un fel de desen re/animat pentru o clipă şi lăsat să-şi caute scăparea din ghearele Sfârşitului iminent!... Se apropie atins (şi el) de galbenul în cădere! parcă-i iepure de ceară, parcă aşteaptă să fie aprins la căpătâiul meu de ceară, ca o lumânare la marginea somnului meu de ceară, de la începutul până la sfârşitul visului meu de ceară!... Sigur că da! acesta-i iepurele acela, iepurele de demult, de atunci, când umblam cu Ion Stratulat prin Pădurea Copilăriei, ronţăiam brebenei şi viorele... şi ce poftă de iepure mai aveam!... Era în ajunul Paştilor, n-am putut să-l prindem, a rămas să sufere până acum!... Iată-l, se culcă lângă mine, cu ochii la cer... şi parcă începe să viseze cum galbenul se suie pe aria roţilor cu seminţe, cum norii acoperă hectarul în agonie, cum fulgeră şi tună!... Şi cum ploaia pune verdele la loc şi stinge toată ura şi toată sudalma domnului Homo Sapiens!... Sigur că da!