Vine, sigur că vine! Cum să nu vină ziua în care se coc pepenii?... în care merg cu tata în grădină şi-i alegem pe cei mai copţi?... în care aşteptăm să se întâmple ce mai pură şi simplă şi interesantă mâncare de pepeni?... o să vină şi mătuşa aia, şi mătuşa asta, şi bunica aia, şi bunica asta!... Dar am să-l chem şi pe Costel al ţaţei Maria!... Sigur că da!... Iată, azi se întâmplă să fie chiar ziua în care se coc pepenii!... Mă duc până la gardul băiatului trist, până la gardul cu nuiele orizontale, împletite de Ion cel fără nevastă, şi-l strig pe puştiul cel fără de mamă!... Vine la gard şi-mi spune, fără să-mi audă rugămintea, că nu poate veni la pepeni!... Că se duce la şosea, să se reazeme de plop şi să se uite peste Vreme, să se uite peste Timp!... Că n-o să-mi destăinuiască nimic, niciodată!... Că habar n-am ce se întâmplă în lumea asta plină de convenţii şi de ignoranţă!... Iată!... Sigur că da!... (Uite, tristeţea-i se repliază, mâinile-i umblă prin buzunare, parcă ar căuta ceva, parcă ar fi uitat ceva, îi pun palmele la ochi... palmele-i şterg o lacrimă, îi şterg două lacrimi... vorba-i cere iertare pentru plâns... şi parcă vrea să mă întrebe dacă înţeleg ceva... Ceva fără cusur, dar Ceva ce nici el nu poate pricepe... Şi chiar mă întreabă, deşi nu aud nimic, dar încep să-i descifrez insistenţa/măreţia, fervoarea/umilinţa aceea, de acolo, de lângă plop... Şi farmecul delicat şi trist al luminii cu/prin care se uită dincolo de Lume, dincolo de mine şi de el... Şi, după ce intră toţi în ograda mamei şi a lui tata, şi după toţi ce se apucă să înceapă dezlegarea la pepeni, Costel al ţaţei Maria lui nea Ion se înseninează instantaneu şi începe un monolog devastator, o incursiune inimaginabilă, cel puţin pentru mine şi pentru prietenii noştri mai mari şi mai tari, în coordonatele/dezordonatele Vieţii de Acum şi ale Vieţii de Apoi)... Sigur că da!... Îl ascult, nu-s capabil să-l întrerup, să-i zvârl vreo replică, să râd sau să plâng!... Doar mă mir că, la vârsta lui, cu aproape două luni înainte de a merge în prima zi de şcoală, poate gândi atât de simplu, poate desfăşura asemenea forţă sufletească şi fizică întru explicarea/implicarea Noastră pe dimensiunile mărunte/uriaşe ale lui Acum şi ale lui Apoi!... Iată, prima zi a dezlegării la pepeni e gata! (aud invitaţii pentru a doua zi a dezlegării, pentru a treia zi a dezlegării, dar şi pentru ziua în care pepenii n-or mai fi!)... Sigur că da!... Se apropie seara! Costel al ţaţei Maria mă roagă să mergem la şosea, lângă plop, să aşteptăm noaptea şi să-mi spună ce vede!... (Stai aşa!)
Prolegomene fără Cusur (III) Scris de Ion Zimbru
