Da... pe burtă, cu spatele-n jos. Cu toate că, se ştie, în ghearele/controlul acestei dimensiuni nu există sus şi jos, stânga şi dreapta, înainte şi înapoi, încolo şi încoace, aşa şi invers! Însă, cel puţin, asta-i "impresia" la primul contact cu i/realitatea: că cineva-l împinge de jos, ori cineva trage de sus, ori cineva pus pe şotii îl determină să creadă (să fie sigur?) că adevăratul e cel care s-a înălţat, că falsul a rămas pe canapeaua şleampătă, cu capul spre nord, să i se irige bine tărtăcuţa şi să-i înţeleagă mai mult şi mai bine pe Dumnezeii cu Pestelcă şi Opinci din "Moromeţii - ultimul capitol", o carte în care Sorin, nepotul lui Marin Preda, adună întâmplări, mărturisiri, fapte, scrisori (toate inedite) despre marele prozator!
Sigur că da!... Ar vrea să coboare în locul celui fals, dar nu "merge". Nici copiii nu-l văd. Nu-l văd că se află într-o pană de timp, într-o stranie şi splendidă "sugere" de spaţiu în sine, într-un fel de bulboană, într-un fel de centru unic... mai ales că ştie, din joaca devastatoare a imaginaţiei, cum că Infinitu-i Dumnezeu cu Centrul peste Tot. Şi, după ce că nu poate coborî, sau nu vrea să coboare, sau nu (mai) ştie să coboare, nici nu poate striga. Şi, mai mult decât atâta, se vede umblând şi pe strada Dornei, cu fratele său, să caute pepeni muraţi. Oare ce să mai poată pricepe? De ce se aude stând pe canapea, însă, concomitent, stă şi lipit de tavanul/cerul imaterial, şi umblă şi prin piaţă?
Sigur că da!... Brusc, nu se mai vede nici pe strada Dornei, nici în vârful celei dimensiuni ciudate... însă foarte interesantă, chiar ademenitoare. Şi chiar de regretat. Se vede numai pe canapeaua şleampătă, cu Marin Preda în ochi, în aceeaşi poziţie ca la "început"! Perforat de "realitatea" dură, ia telefonul şi constată un morman de apeluri şi mesaje pe care nu le-a auzit şi nu le-a citit cât s-a deplasat (ori a fost deplasat) în pana de timp!
Sigur că da!... Duminică, la ora când trenul cu fluturi pleacă să-i schimbe pe rochii de mireasă, merge la biserică să facă lumină pentru ne/muritori. Vasile Târziu, un om de pâine şi sare, cititor în Marin Preda şi-n stele, îl bate pe umăr şi-i toarnă-n urechi unsprezece vorbe cutremurătoare: "Nea Ion, ce căutai aseară, pe la şase, pe strada Dornei?"...
Sigur că da!... Şi, de atunci, de sâmbătă, simte/vede că nu mai este el, acel de pe canapeaua din bucătărie, dar nici acel lipit de limita văzduhului aparent, şi nici acel din piaţă. Rareori/deseori, nu cumva-i chiar Necesară câte o Pană de Timp?
