Ce-ar fi să apelăm telefonic Serviciul Român de Informaţii şi să întrebăm unde s-a dus Maria? Căci TREBUIE SĂ ŞTIE, nu? Sigur că da! Formez numărul de apel al acestei Instituţii FĂRĂ DE CARE NU SE POATE! Şi chiar aud o voce foarte frumoasă, feminină, ca de Robot: „Aţi apelat cutia poştală a Serviciului Român de Informaţii! Ştim că vreţi să aflaţi unde s-a dus Maria, Ghicitoarea (voastră) în Cărţi! Pentru moment, nu vă putem spune! Însă, dacă vreţi niscaiva sugestii/amănunte, spuneţi-i lui Marcel Măzăriche să caute-n Cutia poştală de la poartă! Fiindcă, taman acum, un Trimis Special a pus o Radiografie a Timpului Prezent! Vă mulţumim că aţi apelat la Serviciile noastre! Vă mai aşteptăm! Cu tot Respectul!”... Sigur că da! Marcel Măzăriche se repede la Cutia poştală... şi se întoarce cu Sufletul la gură! După câteva minute de „reanimare”, iată ce auzim!
„Misterioase şi spăimântătoare/ sunt ceste frumuseţi nehotărâte,/ într-un flagrant spectacol in/util:/ o mască plânge!... şi o mască râde!...// Şi-n ce decor şi stil... şi-n ce costume/ se desfăşoară zilnic, fără plată,/ se înfăşoară-n roluri, fără trac.../ din totdeauna... şi de niciodată!// Ce scenă... şi ce scene şi tablouri/ în ceastă simplă tragicomedie.../ ce acte, ce actori fără machiaj.../ toate-n triumf şi-n morgă sine die!// Şi nici antract... şi nici împiedicare/ în amănunte... straşnică regie.../ orgie-n paradis... delir dantesc:/ lăsaţi orice speranţă: (nu) se ştie!// Cât sacrificiu-ntru perfecţiune/ cu doi actori, atât...ce să ascundă/ când piesa (nu)-i pe placul tuturor:/ extaz şi agonie-ntr-o secundă?!// Divină şi demonică lucrare: joc de-ntremat şi destrămat la vise.../ aplauze... urlări... fluierături.../ şi uneltiri năprasnice-n culise!...// Poftiţi, vă rog... poftiţi în caruselul/ cu tot ne/viul pus la încercare.../ actorii noştri sunt şi dramaturgi/ ai clipei cu sclipiri ne/muritoare!// Acu veniţi!... acu nu se termină!.../ numai „acu” trăieşte în pursânge!.../ bateţi din palme, sunteţi în flagrant:/ o mască râde! şi o mască plânge!”//... Sigur că da! Nu avem încotro! Trebuie să plecăm! Trebuie să nu ne prindă Eclipsa! Eclipsa de Pământ! Nu? Dar oare nu cumva-i mai bine s-o prindem? Să vedem (şi noi) CE şi CUM? Că doar suntem în documentare pe Viu, nu? Cum să ratăm Primul şi Ultimul fenomen al „Naturii”? Dacă fugim, cine o să de/scrie pentru Viitor? Da, e mult mai „bine” să suportăm întâmplarea! E mult mai bine să nu ne mai lamentăm, SĂ STĂM LINIŞTIŢI, că doar PENTRU ASTA A MURIT IISUS, nu?... (Stai aşa!)
