Faceţi linişte în tranşee! Vă ordon, faceţi linişte în tranşee! - tună comandantul ciuruit de gloanţe rătăcite, obligat de cuvântul/ ordinul altor şi altor mulţi distinşi comandanţi.
Nu vă jucaţi cu duşmanii! Voi sunteţi duşmanii lor! - abia mai răsuflă acelaşi comandant în cădere liberă, sătul de frică, plictisit/ scârbit de târcoalele corbilor diletanţi.
Soldaţii se uită între ei, se uită fiecare în raniţa fiecăruia, să caute şi să-şi aducă-aminte (a câta oară?!) cum şi-au uitat copilăria acasă! Dar nici unul nu crede că are vreun rost liniştea comandată! Nici un soldat nu se gândeşte la victorie, la medalii şi lauri! Toţi soldaţii se gândesc (şi plâng milităreşte) la ce fel de iubită frumoasă (?!)...
Dumnezeule, vezi şi auzi cum toţi soldaţii cred că războiul nu este o erată?!
"Toate tranşeele sunt pline cu mere!" - zice (odinioară) un poet mort din cauza altui război mult mai aproape de zilele noastre.
Raniţele sunt pline cu mulţumiri şi răni de ajuns până la moarte! Sunt pline cu liniştea şi pacea inutilă a generalilor postumi! Ci nu sunt pline cu bastoane de mareşali, cum zice (tot demult) un alt comandant convins că "de la sublim la ridicol nu e decât un pas".
Printre fire de iarbă, peste tot, numai pâraie din globule albastre! Da, sigur că da, soldaţii nu au numai roşii! Şi numai lacrimi de adio! Şi de rămas bun! Şi numai scrisori începute! Şi rupte! Şi întrerupte! Şi numai steaguri fără patrie! Şi numai gâze civile bătătorind cărare peste îngeri orizontali şi încremeniţi pentru pururi cu gândul acasă, la iubită, la copii, la părinţi! Îngeri cu arcade sparte şi cu maci roşii şi galbeni şi albaştri înfloriţi prin buzunarele vestoanelor, aşa, într-un ultim zvâcnet al inimii din ce în ce mai departe de viaţă!
Şuieră un obuz fără obraz, tras de soldatul celălalt! Semn de victorie şi bucurie! Şi ultimul celălalt soldat rămâne fără obraz!
Mai şuieră un obuz... şi nu se mai vede nici un soldat, nici o medalie! Doar câte-un fir de iarbă amintind că aici s-a terminat o copilărie, un zâmbet, o nădejde şi o deşertăciune! Cu preţul plecării! Unde? Într-o lume mai bună?!
Iată, printre macii şi printre soldaţii adormiţi definitiv/infinitiv trece o căruţă cu un cal! Ultimul cal! În căruţă - o biserică mititică! Ultima biserică! Se aude clopotul la fiecare căpătâi stins, liniştit, lămurit! Dumnezeule, ce corbi diletanţi! Se rotesc şi se aşează şi croncănesc şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!
