Ieşim. Păşim agale, cu paşi egali, măsuraţi, parcă. Linişte, deocamdată. Nimeni nu articulează o glasnică măcar. Fiindcă-i în afara cubului din sferă ori în afara sferei din cub. O cu totul şi cu totul altă lume. O lume ireală. Ori, mult mai bine zis, prea reală pentru noi, ceşti tuspatru căutători de verde pe uscat, ceşti naivi şi viteji învinşi ai Amăgirii: Vasile Cherpedin, Costică Prăpăd, Ion Mutelcă și Subsemnatul! Dar, cum a promis moş Ion Mutelcă, sperăm să aflăm leac pentru ceastă boală străveche, nădăjduim să scăpăm definitiv de tentaculele cestei Himere, de înşelarea/înşelătoria în care ne scăldăm de aproape o viaţă. În stânga părţii de sud a Moldovei de nord, într-o fereastră situată la etajul trei fără un sfert, moş Mutelcă se vede pe Sine uitându-se la Noi. În dreapta părţii de sud a Moldovei de nord, vedem nişte gunoieri prin ochii Sinelui din fereastră. Moş Ion începe să ne vorbească primul, dar şi să ne scrie în acelaşi timp, să rămână şi pentru alţii, căci doar nu numai noi patru suntem campioni ai Iluziei, nu? Am uitat să spun că mergem pe bulevardul Dezamăgirii. Şi sunt destul de sigur că şi dumneavoastră aţi trecut de multe ori pe aici. Şi iată ce vedem şi auzim:
"Azvârlisem ochii pe geam, domnule profesor! cu aleasă ură îi zvârlisem, dar ei se uitau la mine cu dragoste! pisica vecinului nu i-a mâncat! doar i-a dat de-a dura spre linia de tramvai, să-i calce namila galbenă şi nesimţită, să-i sfărâme, să facă numai ochi pe stradă, numai ochi verzi să facă pe caldarâm... şi gunoierii veseli să-i măture şi să-i adune cântând!
Şi să vezi, domnule profesor, ce scandal mi-a făcut vecinul pisicii şi vatmanul tramvaiului, după ce am azvârlit ochii pe geam! strigau la mine ca apucaţii! ca la Homer strigau... şi eu mă uitam la ei cu ochii măturaţi de gunoierii cântând!
Habar nu aveau, domnule profesor, că nu are rost să-mi ţin ochii acasă, închişi în somn... că eu pot să dorm şi fără ochi, mai ales când trebuie să arunc o privire asupra lumii oarbe, mai ales când visez din punctul ei de vedere... şi mi se face silă de ochii mei, şi mă văd cum îi azvârl pe fereastră, la gunoierii cântând!
Uite, domnule profesor, cum mă calcă tramvaiul pe ochi şi cum se tăvălesc toţi vecinii pisicilor de râs... şi eu stau la fereastră, cu privirea departe, din ce în ce mai departe... şi lumea vecinului zice că Homer nu există... şi strigă să-mi ţin ochii acasă! dar nu pot, domnule profesor! nu pot să nu văd tomberoanele pline-ochi cu ochii mei... nu pot să fiu numai ochi şi să văd gunoierii plângând!"
Uşor şi încet, din ce în ce mai uşor şi mai încet, simţim cu se crapă blestematul templu al Amăgirii şi cum, alături, începe să se zidească templul Dezamăgirii!
