DOI NAIVI: ZMEUL ȘI EU

Scris de Ion Zimbru

Sâmbătă, 31 Iulie 2021 00:00

Sigur că da! cum pupăza să prind şi să văd, pentru prima oară, trenul de zece fără un sfert, dacă hoinăresc şi mă dau uitării prin pădurea Sărata, cu zmeul de mână şi cu viorea la ureche?...(am uitat să spun, în ziarul de ieri, că zmeul de hârtie albastră s-a dat peste cap de trei virgulă paisprezece ori şi s-a făcut zmeu de carne şi oase...aşa de mare i-a fost bucuria şi mirarea când l-am lăsat şi pe el să admire acest miracol cu frunze, flori, cuiburi şi apă!)...Lasă, nu-i nimic, am să-l văd pe cel de unu şi zece! chiar dacă nu-i aşa arătos, dar tot tren e, nu?...Uite, culeg o viorea şi i-o dau zmeului să şi-o pună la ureche, să fim asemenea, să nu creadă şi să nu zică mierla că suntem duşmani, că nu ne mai înţelegem şi nu mai trăim împreună de când basmele lumii sunt puse pe oala cu chişleag sau sunt aruncate la gunoi!...Uite, ne afundăm înspre inima pădurii! zmeu-i consternat, zice că nu mai vrea să se facă de hârtie! cică vrea să rămână aşa, ca un om! cică vrea să ajungem la izvorul care, iată, se aude oleacă mai încolo, dar nu se vede, fiindcă-i tare tenebroasă pădurea asta! şi eu îi spun şi îi promit că ajungem acuş, negreşit, că doar nu suntem deştepţi şi să dăm pădurea din mână pe trenul din gară! nu suntem nişte deştepţi, suntem naivi, suntem în capătul celălalt al Aşteptării care, iată, începe să se audă, începe să se facă prezentă oleacă mai la vale, oleacă mai în inima pădurii!...(aşteptarea aceea, cu capul pe genunchi sau stând puica! aşteptarea aceea, fără de care această pădure ar fugi din pădure, ar fugi să vadă trenul de unu şi zece!)...Gata, uite, izvorul se prăvăleşte spre începuturile sale, mierla bea apă din palmele lui, ghioceii stau la rând, în spatele viorelelor, să-şi clătească ochii şi sufletele cu această apă mereu neîncepută!...Uite, lângă izvor, la rădăcina alunului acela, stă o rochie goală! stă o rochie jumătate albă, jumătate neagră, jumătate mov, jumătate verde, jumătate albastră, jumătate nu-mă-uita, jumătate nu-te-uita, jumătate dincolo de cuvinte, jumătate dincolo de cer, jumătate dincolo de pământ, jumătate fără de început, jumătate fără de sfârşit...rochia aceea, pe care am văzut-o (astă-vară) în ograda aceea de artă, cu tot cu Dunărea de Jos, cu tot cu Dunărea de Sus...cu tot cu Ea, stăpâna şi dezbrăcata acestei rochii, stăpâna şi îmbrăcata acestei Aşteptări!...Uite, zmeul lăcrămează şi suspină şi zice că asta-i rochia Ilenei! şi eu îl mint că da, însă mi-i milă să-i spun cine a stat în această ROCHIE FĂRĂ SFÂRȘIT!