Printre vârfurile copacilor se vede şi se aude cum Soarele, calm şi indiferent, se cărăbăneşte spre mereu acelaşi veşnic asfinţit. Muma Pădurii ne întreabă dacă (nu) plecăm acasă. Zice că ea n-are casă. Are casă peste tot, adică. Tonitza zice că mai stă, că satul său e la câteva sute de metri spre nord-vest. Cătunul meu e mai departe, chiar foarte departe. Dar n-am chef să plec. Îmi pun în gând să stau singur, lângă Poiana Vântului, toată noaptea. Să reconstitui alergarea/urmărirea de atunci, de odinioară, chiar dacă nu mai e niciun pericol cu paznici şi topoare şi înjurături şi blesteme. Sau poate-or fi alte pericole, mai ştii? Şefa Pădurii îmi face semn să nu tac. Să spun tot ce vreau despre copaci, despre tată, singurătate şi mori de vânt. Şi nu-mi vine să nu spun: „Tata se ducea să prindă zorii/ tocmai unde aripile morii/ atingeau cu mila lor pământul,/ veşnicia grâului şi gândul!/ Mă uitam la el cu admirare:/ ce curaj să intri-n depărtare,/ ca lumina ochilor în carte,/ sclav pe viaţă şi stăpân pe moarte!/ Şi mergea frumos, ca o tăcere/ (nici măcar n-am spus la revedere).../ rob cu ochi albaştri printre roabe,/ nu desparte morile-n silabe!/ Plin de farmec, îl vedeam subţire,/ înapoi, în hainele de mire,/ foc şi tei în casa părintească,/ unde mama-i gata să mă nască!/...dar, la urma urmei, ce-i un tată?.../ E un om cu inimă ferată/ şi un punct al meu de revedere/ despre grâu şi despre Înviere!/ Tata s-a întors din depărtare.../ şi mă uit la el cu admirare:/ ştie multe mori şi multe semne,/ tace liniştit şi-ndreaptă lemne!//...Şi să zic şi despre mamă. Fiindcă, dacă Mamă nu e, nimic nu e, nu? Sigur că da! Şi iată ce se aude: „Au trecut atâţia ani/lumină,/ însă Mama n-a putut să vină,/ mai aşteapt-acolo, printre plante,/ s-o m-ai văd măcar o clipă/Dante!/ Călimară după călimară,/ lanuri de cuvinte mă-ntrebară:/ ce-am făcut când trebuia să fie/ sânge lung şi cald în păpădie?/ Nimeni...nimeni nu a dat poruncă/ sau blestem: păcatul să m-ajungă/ dacă tac o pasăre măiastră/ şi m-ascund încet, după fereastră!/...Eu – cu de la mine libertate;/ eu – naiv şi sec în tot şi-n toate.../ am ucis des cântece sub gene,/ vorbe blânde şi mirări cu pene!/ Ş-am plecat şi am trecut prin vreme,/ am uitat ceva în crizanteme,/ am uitat să cer iertare ţie,/ Mamă, cea mai sfântă Liturghie!/ Mi s-a pus pe suflet greutate:/ Mamă, numai inima ta poate/ să-mi lungească aripa fierbinte/ într-o călimară de cuvinte!”//...Începe să se însereze. Din ce în ce mai încet, vântul cutreieră Poiana şi parcă ar vrea să se ascundă printre copaci, cu tot cu noi şi cu tot cu Deşertăciune! Muma Pădurii ne propune o noapte de Reconstituire şi de Taină. Suntem gând în gând cu ea. Din spatele lui Tonitza se aud vreascuri...ca şi cum calcă cineva pe ele!...(Stai să auzi!)
PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (VII) Scris de Ion Zimbru
