La douăsprezece fix, vine la poartă. La poartă, are o bancă. Are nouăzeci de ani. Se aşează cu grijă, să nu tulbure liniştea păsărilor din salcâm. Salcâmul cel de-o samă cu dumnealui. Salcâmul care străjuieşte casa-i c-o singură odaie, un singur pat, o singură icoană, o bibliotecă, o căldare cu apă, un lighean, o cană, un vis ş-un dumnezeu. Ş-o singură ogradă. Care-i şi grădină. Ş-o fântână. N-are ceas. Nu-i trebuie. Că n-are treabă cu timpul. N-are nici barometru. Nu-i trebuie. Că n-are treabă cu vremea. Are de lucru numai cu gândurile. Ale sale şi ale altora. Cele ale altora – scrise. Cele ale lui – nescrise.
Se aşează şi începe să mă aştepte. La douăsprezece şi cinci minute fix, mă arăt dinspre unde ştie că vin. El, nonagenarul Ion Mutelcă, se înseninează când mă vede. Îl salut cu tot respectul. Îmi răspunde cu toată blândeţea. El fumează. Nu ţigări din comerţ, ci sucite-n hârtie de ziar, din tutun cultivat în grădina-ogradă. Şi-l întreb ce părere are despre neorânduiala din jur, despre decăderea din jur şi despre mizeria morală şi materială din jur. Bătrânul Mutelcă dă din mână şi din toiag a lehamite. Vorbele-i sunt egale, clare, uşor tremurate: „Din păcate, păcate pe care-or să le plătească toţi următorii cu vârf şi-ndesat, nu mai este posibilă nici o îndreptare, atâta vreme cât a dispărut responsabilitatea şi rigoarea la toate nivelurile! Atâta vreme cât durerea-n cot (la bască, adicătelea, cum se laudă şi cum pronunţă chiar artizanii şi adepţii anarhiei actuale) este o stare de fapt şi un deziderat al lenei şi prostiei şi indiferenţei contemporane, nici un Augur nu mai poate vedea nimic bun în desfăşurare! E oribil să vezi cum un tată limitat stă la fereastră şi scuipă! Şi nu stă singur! Stă şi fiul său! Şi scuipă şi copilul! Trebuie să înveţe, nu? E mic şi tare dornic de instrucţie! Şi, slavă lui Lucifer, văd că are cine-l dăscăli, are cine să-i bage-n cap că nesimţirea-i ţelul, nesimţirea-i nutreţul cel de toate zilele! E groaznic să constaţi că în fiecare secundă cineva dărâmă şi distruge şi aruncă! E de neînţeles că toate aceste se întâmplă sub nasul şi ochiul autorităţii plătite cu banii mei şi ai tăi! Sau este de înţeles? Nu cumva-i cârdăşie la mijloc? Numai înfiinţarea grabnică a unui Minister al Croitoriei Naţionale, cu Croitori pe Măsură, ar mai putea salva ceva din valoarea cestui Oraş, cestei Ţări şi cestui Loc lăsat la cheremul derbedeilor şi ticăloşilor profesionişti şi amatori! Nici un Dumnezeu nu mai poate pogorî Mântuirea! Din păcate, în Galaţi şi-n tot cuprinsul României, Educaţia-i o Cauză pierdută!”
