MARIA de la MONASTIRE

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

A stat cu mine exact o lună, două săptămâni, patru zile, două ore, trei minute şi cincizeci de secunde... şi a plecat la monastirea din Adam, în calitate de măicuţă stagiară. Nu a mai stat cu mine fiindcă nu-i conveneau mofturile mele laice, nu-i priau apucăturile mele romantice/cavalereşti, nu-mi suporta antagonismele în legătură cu dogmatica religioasă, nu-i plăcea când îi recitam „La steaua...” sub clar de Lună, când mă visam Zmeu, iar nu Făt-frumos, când o vedeam Ileană, şi nu Cotoroanţă... etc. Chiar eu am dus-o până la poarta cestei monastiri. N-a dat nici o lacrimă de regret. Pur şi simplu, mi-a întors spatele şi a intrat victorioasă în împărăţia domnului stareţ, gândindu-se, probabil, că i-a pus Dumnezeu palma pe creştet şi că a scăpat de beleaua ce-am fost şi mai sunt. Mi-a părut rău cam vro 9,8 secunde pătrate deoarece, pe vremea aceea, secundele nu erau rotunde. Când am trecut de codrul Copilăriei, întorcându-mă spre micul şi puţinul nostru cuibar de nebunii conjugale, deja-mi trecuse supărarea. Eram ca nou, cum se zice. Eram gata de altă Marie. Însă, peste vro treizeci şi trei de ani, şapte luni, două săptămâni, trei zile, cinci ore, zece minute şi-o secundă, mă pomenesc cu Maria la poartă. Era exact după ultimul dangăt al clopotului de vecernie. Mare bucurie pe capul meu. Era tristă, foarte tristă. S-a apropiat la un metru pătrat de ochii mei, a întins mâinile şi m-a rugat ca-n „Mizerabilii” lui Hugo: „Am irosit în zadar atâta frumuseţe! Te rog să-mi spui ceva tămăduitor! Gata, sunt sătulă de monastire! Ca de hrean sunt sătulă!”... O invit pe prispă şi-i zic!
”Dacă mai poţi să crezi, upanişade!:/ vrei să vedem, la noapte, cum (se) cade/ şi nu (s)ajunge nicăieri, niciunde,/ în veşnicia singurei secunde,/ şi nimeni şi nimica nu se face/ că face, că nu face, că desface,/ că treacă-meargă şi că foaie verde/... şi nimeni şi nimica nu se pierde?
Vezi cerul care nu-i şi care-(şi) cerne/ reale, false, grele, baliverne,/ uşoare, triste, verzi, mereu, uscate/... pe capul nostru-n care astea, toate,/ aşa-s... şi-aşa-i făcut să înţeleagă/ acest rotund umplut cu „dar” şi „dacă”,/ acest (ne)cunoscut mai mic, dar frate/ cu universul mare-n care şade?
Dacă nu crezi, nu-i nici o supărare/ pe lungul şi pe latul cestui mare,/ fiindcă nu-i nimeni (unul sau altul)/ să-i tulbure adâncul şi înaltul/ acestui Unu ce nu vrea să piară/ cu tot lăuntrul său pe dinafară/... şi care-ncepe chiar când se sfârşeşte?/... upanişade!... nu doamne-fereşte!”... NIMIC ÎN PLUS!

Citit 604 ori Ultima modificare Vineri, 25 Februarie 2022 23:56

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.