Într-un singur glas, bucuroşi că mai trecem o dată pe lângă hatmanul Mazepa şi că ne vom umbla pe Libertăţii, una dintre cele mai liniştite şi arhaice stradele din Galaţi, aprobăm pozitiv propunerea prietenului Rică, mai ales că eu am mai fost în perimetrul casei şi ogrăzii şi grădinii sale când munceam (pe bune!!!) ca să funcţioneze Protecţia Civilă în caz de Urgenţă, ferească Dumnezeu!... Aşadar, sărutăm mâinile Mariţei cu statueta Mariei la gât, îi salutăm condescendent şi pe chefliii/ convivii noştri spectatori/ gustători de DUHOVNICEASCĂ... şi-apoi plecăm la vale, târâş-grăpiş, încă obsedaţi/ sideraţi de „întâmplarea” i/reală, prin care tocmai am trecut! În dreptul Cimitirului Eternitatea, cam de la câteva cruci distanţă-nspre nord, auzim altă femeie, cu alt bocet, cu alte vorbe-n vocale... dar parcă acelaşi bocet... şi parcă aceeaşi resemnare/ nădăjduire desprinzându-se din cuvintele reculegerii, smereniei şi împăcării!... Tăcem oleacă, ne uităm unii la alţii, plecăm, trecem pe lângă hatman, îl salutăm, deşi nu prea merită, cotim la stânga, pe stradela Libertăţii, intrăm la numărul 52... şi, nici una, nici alta, Rică ne arată Averea: o Scară! Cu literă mare! Scară rezemată de galeria cu Viţă-de-Vie! Urcătoare spre Cer!... Apoi, cu deosebită grijă şi tulburare, deschide un ziar vechi şi începe să ne citească despre... Scară! Şi nu ni se pare! Chiar aşa auzim!
„Sunt pe o scară, undeva!... (şi cred că urc!)... şi-un fel de frică/ încearcă să mă ţină-n loc, să mă întoarcă şi să-mi zică:/ ajută-te, nu mai visa, nu mai spera în haimanale,/ cunoaşte-te măcar un pic, dă foc nemerniciei tale!...// Desigur, mă opresc un strop...uit de iluzii şi urcare,/ mă uit la mine: nu am rost, nu am cătare şi n-am lege...!/ întreb ce nu am întrebat: din câtă semiramidare/ am grădinit zeilor mei, cine va şti să mă dezlege?// Căci zeii mei sunt foarte mulţi: de lut, de iarbă, de fântână,/ de carne, de metal, de lemn, chiar de hârtie şi de iască,/ de piatră... şi de ce nu ştiu, de ce va fi să mai rămână/ când scara se va termina... şi caii vor veni să pască!...// Şi cred că urc! şi nu cunosc nimica din deşertăciune!/ un fel de teamă-mi stă pe gând,/ mă târcoleşte şi îmi spune:/ cunoaşte-te măcar un pic, nu vine nici un zeu să-ţi vâre/ în traistă şi în ce nu ştii!... şi-ai grijă: eşti pe coborâre!”//... Sigur că da! Sigur că da! Are toată dreptatea omul cu ajutorul căruia am tăiat atâtea şi atâtea geamuri în spatele Clipei! Are dreptate... şi scoate din adâncurile Trecutului o sticlă cu Vin-de-Care... beau numai Mihai Eminescu şi Ştefan cel Mare!... (Stai aşa!)
