Doamne, ce femeie frumoasă ai trimis în Calea Ochilor mei! Merit eu astfel de Alcătuire? Ce am făcut eu, Doamne, de mă tulburi cu această Splendoare? Oare nu cumva mi se pare? Oare nu cumva e o glumă a Universului Tău pus pe şotii?
Fiindcă, iacătă...chiar acum sunt Acolo, în satul Acela, departe de toată Lumea Dezlănţuită şi Înlănţuită, iar ea se apropie de mine surâzându-mi halucinogen şi ghicindu-mi gândurile înfiorate de Ne/Fericire! Iată, poartă Ochi Negri ca Inima Pădurii în Miezul Nopţii! Poartă îmbrăcăminte/uniformă de Liceu! Şi are glezne subţiri ca trestiile din poezia lui Dimitrie Stelaru! Păşeşte elegant, ondulatoriu şi căpietor şi persuasiv ca o Balerină Albă ori Neagră, din Lacul Lebedelor! Iată, mai are numai Treisprezece Fluturi distanţă până la poalele Sufletului meu...dar mi se pare că mai are o Viaţă, că mai are o Moarte, că nu mai ajunge Odată, că nu mai ajunge Niciodată! Îngenunchez pe Colbul celui mai Sfânt Drumeag din partea de Sud a Moldovei de Nord! Îngenunchez...şi o aştept!...Doamne, oare de ce mi se pare că Apropierea cestei Superbe Alcătuiri întârzie atâta de mult? Nu cumva chiar m-a fermecat Această Femeie? Un tremur uşor şi ne/verosimil îmi traversează Sufletul şi Trupul fără să mă pot apăra de Avalanşa istor sentimente ne(mai)pomenite!...Iar Gândul mă/îmi huruie Aşa!...”A fost altădată o dată/ de domnul să-mi fie mireasă!/ era foarte blândă şi lungă/ din casă în casă în casă!// Atunci m-a găsit pe câmpie,/ prin grâuri înalte şi crude!/ strângeam greierişuri şi cânturi/ să-i spânzur în pletele ude!// Era-ntr-o amiază ploioasă,/ cu tunete lungi şi aproape,/ cu fulgere până la cerul/ căzut peste lume şi ape!// Şi tot mă uitam cum răsare/ pe drumul de dinspre iubire,/ dar nu ajungea nici o dată,/ să-mi fac sânul ei monastire!// Apoi, deodată, şuvoiul/ a dus-o pe râpă, departe!/ şi-am tot căutat-o pe vale,/ din carte în carte în carte!...// Mai caut, mai umblu pe dealuri,/ cu gândul şi vorba la fată:/ o dată a fost altădată.../ apoi, nu a fost niciodată!”...// Sigur că da! O ţărancă se apleacă la urechea mea şi-mi şopteşte că Minunea are Mamă, n-are Tată, are doi fraţi, două surori...şi Suflet mai curat decât o Rouă de Nu(Mă)Uita!...Sigur că da! Văd! Văd că poartă păr lung, foarte lung, din ce în ce mai lung!...Şi, am spus, un surâs Nepieritor! Nepieritor, dar Trist! O tristeţe subtilă! Ceva care mă determină să cred că o mare Greutate o apasă-nspre o teribilă Frică de Imposibil!...”Haide, frumoasă halucinantă, hai, apropie-te, că mă scapi mortăciune!” - îmi zic în gând!...
(Stai să te cruceşti!)
