În ziarul de ieri, amurgul ajunsese până la rochia de stambă a splendorii sinucise!... Uite, nu-i mai văd mijlocul rochiei de stambă! nu-i mai văd umerii rochiei!... nu-i mai văd gâtul de lebădă care a cântat prea devreme! nici gura... pe care nu am auzit-o niciodată reproșându-mi cruzimea şi indiferenţa! nici ochii... care nu mi-au zvârlit niciodată săgeţi muiate în otravă! nici părul lung până la naştere şi până la moarte!... Uite, întind braţele s-o ating, însă dau de nimic, nimeresc în gol... ca şi cum amurgul nu ascunde, ci omoară!... (nu-i nimic, am să întind braţele spre Van Gogh, am să-l ating şi am să-l rog să-mi povestească despre iubita lui şi despre iubirea lui! am să-l întreb ce fel urca amurgul peste galbenul său nebun, halucinant, definitiv! am să-l întreb de ce şi-a tăiat urechea şi umblă cu ea sângerândă?! am să-l întreb de ce nu a mai trimis-o iubitei sale?! am să-l întreb de ce umblă cu pistolul prin poghiazuri?! şi de ce scrie cu pistolul pe orizont, dacă are atâtea şi atâtea instrumente de imortalizat viaţa şi moartea, spaţiul şi timpul, totul şi nimicul, iertarea şi blestemul, ura şi blândeţea, descântecul amăgirii şi dezamăgirii?!... sigur că da, am să-l întreb... dar unde-i, ca să-l întreb?!)... Uite, cred că-i foarte bine să mai stau oleacă, să mai aştept oleacă! dacă... (dă, Doamne!)... întinde ea mâinile spre mine şi vrea să mă mângâie măcar aşa, de dincolo de viaţă, adică de dincolo de amurg? nu-i nimic rău, mi-a plăcut întotdeauna această dorinţă a ei, însă nu i-am răspuns (niciodată) nici măcar din ochi, nici măcar din cuvinte, nici măcar printr-un gest de [nu are rost, mă iubeşti degeaba, nu mai pierde vremea şi spaţiul şi timpul cu mine, nu mai strica orzul pe gâscani când buruiana-i până la genunchi! doar vezi şi ştii că eu "nu umblu că scări de mătase, cu ochi daţi peste cap, cu versuri leşinate", cum zice Caragiale despre Eminescu, da!]... Uite, dacă ea nu întinde mâinile, cred că-i foarte bine să mai stau oleacă, să mai aştept oleacă! dacă... (dă, Doamne!)... pictorul întinde braţele spre mine şi mă roagă să-i spun de ce nu ţi-am trimis o ureche în semn de preţuire, cum a făcut el sau cum vrea să facă acum?! însă, dacă îndreaptă pistolul spre mine şi-mi "reproşează" că nu-s în stare de nimic, adică nici măcar să mă sinucid în semn de respect faţă de crucea de lângă linia ferată, unde ai pus capăt iubirii tale fără corespondent, aşa, ca un fel de Anna Karenina cu salcâmi în cealaltă parte a Uitării?!... Uite, dacă ea...!? dacă el...!?... (Stai așa!)
DESCÂNTECUL MARELUI AMURG (IV) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
