”Aş vrea să ştiu ce are de gând cu mine Sosirea asta în rochie fără sfârşit, dar mi-i ruşine s-o întreb, mi-i ruşine s-o trag de mânecă. Mi-i frică, mai bine zis. Mi-i frică, nu care cumva să se supere şi să plece, să asist (şi) la plecarea Sosirii, la plecarea ultimei Sosiri...
Sigur că da, nu? Sigur că da! Iată, stă de vorbă cu mama. Nu aud ce-şi spun. Dar, după intuiţie şi după mişcarea buzelor, mama-i spune că o aştept de pe vremea curcubeului colorat cu acuarele, de pe vremea zmeului adormit la umbra fluturelui mov, de pe vremea când, fără să ne cunoaştem, mergeam dimpreună pe vale şi pe deal, la iarbă, cu lăptăresele noastre dreptunghiulare, galbene, bălţate, negre... dar sfinte până la Calea Lactee, până la iarmaroc, până la abator. Iar Alcătuirea din rochie-i spune mamei că a ajuns exact la timp, exact când trebuie, dar încă nu ştie dacă-s pregătit sau nu-s pregătit pentru veşnica Rămânere laolaltă.
Sigur că da, nu? Sigur că da!... Sunt pregătit, am învăţat destul de bine la şcoală, am citit multe cărţi din Biblioteca lui Costică Boza...!... De ce să cred că nu-s pregătit? Oare ce-o fi crezând doamna din rochie... (doamna fără sfârşit, nu?)... despre pregătirea mea pentru această Sosire?... Uite, îmi zâmbeşte o secundă, îmi trimite primul surâs, dar nu ştiu ce să fac şi unde să pun acest surâs halucinogen!
Sigur, sunt naiv, nu-s dat în stambă, nu-s uns cu toate alifiile, n-am stofă de curtezan!... Uite, chiar şi curcubeul din tei se dă de-a dura, face tumbe, nu mai poate de bucurie. Se laudă, cică-i curcubeul de atunci, de pe Cioara, de lângă pădurea Turcinului, curcubeul pe care l-am vopsit cu acuarele, curcubeul care s-a făcut alb-negru de atâta aşteptare, de atâta amăgire şi dezamăgire, de atâta vreme şi timp... dar, acum, iată, şi-a revenit, e în al nouălea cer, taie ograda în lung şi-n lat, nu-i vine să creadă că rochia-i mai lungă decât el. Mama-i dă şi lui nişte dulceaţă de cireşe amare, dar ăsta-i lipsit de experienţă ca şi mine, nu se poate preface, nu vrea să mănânce, are emoţii, n-are cuvinte, se alintă şi zbârnâie, miroase din ce în ce mai mult a Cerc, a cercul Acela, de care nu m-am despărţit niciodată, a cercul Acela uitat pe marginea dinspre sfârşitul Copilăriei, pe coclaurile din care a crescut, a fost culeasă şi toarsă şi ghemuită şi nevedită şi ţesută rochia fără capăt a acestei Alcătuiri. Cercul Acela!...
Sigur că da!... Cercul a cărui rază s-a tocit până la ferestrele morţii, pe care Sosirea a descoperit-o la ultima-i suflare. Acum, raza-i se aude din nou, luminând trecutul timpului prezent!”... (Stai așa!)
